vechi de cand lumea. Mai exact, de cand se construiau piramidele... Un papirus care dateaza din 1150 i.H., pastrat la Muzeul Egiptean din Torino, poate fi considerat actul de nastere al grevei. A fost redactat de scribul Ammennakhate si descrie primul conflict de munca din lume. „Ne este foame!“, strigau muncitorii din satul Deir el-Medinet (la nord de Teba), cand au incetat lucrul la constructia mormintelor regilor si reginelor. „Patron“ era faraonul Ramses al III-lea. Oamenii sai erau nemultumiti ca, timp de 18 zile, nu le-au fost platite salariile - care constau in alimente (peste uscat, grau, legume) si... farduri.

Acestea din urma nu erau produse cosmetice de infrumusetare, asa cum le stim astazi, ci creme pentru protectia impotriva razelor solare. Putem consemna, cu aceasta ocazie, si prima strategie sindicala. Riscul ca „grevistii“ sa ramana fara loc de munca era minim intrucat, pentru un faraon, locul de veci avea cea mai mare prioritate. Asa ca Ramses al III-lea nu a stat sa negocieze prea mult si le-a platit restantele plus veniturile pe doua luni in avans. Iar ca sa nu mai aiba parte de conflicte de munca, a inventat o noua functie - cea de „administrator“, un fel de diriginte de santier in zilele noastre. Personajul era ales dintre cei mai priceputi muncitori. Acesta avea in sarcina graficul lucrarilor, dar si plata la timp a „salariilor“ muncitorilor.

Au urmat aproape 3.000 de ani fara conflicte de munca. De fapt, a fost o lunga perioada in care relatia patron-angajat era redusa la brutala sclavie - sub o forma sau alta, indiferent daca oamenii exploatati erau liberi sau nu. A inceput insa epoca moderna. Astfel, spre sfarsitul secolului XVIII, mai exact la 1794, s-a declansat la New York greva tipografilor. Principalele revendicari tineau tot de salarii (nu s-a schimbat nimic!), dar au aparut si altele, care tineau, de exemplu, de conditiile de munca.

Tipografii au dat doar tonul, pentru ca „pe teren“ nu s-au ales cu mare lucru. Tamplarii din New York au inceput grevele in 1796, dulgherii din Philadelphia in 1797, pantofarii din New York in 1799.

Asadar, tot americanii au pus si bazele „luptei de clasa“. La inceputul secolului XIX, actiunile sindicatelor pentru imbunatatirea conditiilor de munca prin negocieri sau greve au devenit tot mai frecvente. Pana in 1820, sindicatele americane s-au implicat in efortul de reducere a zilei de munca de la 12 la 10 ore. Dar pentru ca sansele de reusita erau destul de mici, ele s-au aratat interesate de formarea unei federatii a oamenilor muncii. Zis si facut. Uniunea Nationala a Mestesugarilor a fost inchegata in 1834, insa divergentele de opinie ale liderilor au condus la dizolvarea ei in 1837. Urmatoarea incercare a avut loc in 1866, cand in Baltimore s-au adunat cateva asociatii de sindicate pentru a forma Uniunea Nationala a Muncii. Nici aceasta nu a avut viata lunga.

Cu timpul, sindicalistii au reusit sa se puna de acord asupra propriilor interese, astfel ca prima unire de succes a muncitorilor a avut loc la Pittsburgh, pe 15 noiembrie 1881. Delegati ai dulgherilor, fabricantilor de tigari, zugravilor, navigatorilor si otelarilor au creat Federatia Organizatiilor Mestesugaresti si a Sindicatelor de Munca. Primul presedinte a fost Samuel Gompers, 31 de ani, din Sindicatul Fabricantilor de Tigari. In 1882, federatia s-a extins cu „toate organizatiile de munca ale femeilor reprezentate pe picior de egalitate“ si a cerut o sarbatorire a eforturilor muncitorilor. Asa s-a nascut prima zi a muncii - s-a tinut marti, 5 septembrie 1882, la New York.

Ulterior, a fost declarata Ziua Muncii prima zi de luni din septembrie. Ideea s-a raspandit rapid in toate sindicatele americane, dar si in Europa. Mai tarziu, regimul comunist de la Moscova a declarat drept sarbatoare a oamenilor muncii ziua de 1 mai. Asta pentru a se sterge orice legatura intre capitalism si comunism. Pentru primii, era un act nelegal ori de sabotaj, iar pentru ceilalti - expresia luptei de clasa.

Dar cel mai important moment in istoria luptei de clasa a fost reprezentat de formarea Federatiei Americane a Muncii, pe 8 decembrie 1886. La ora actuala, sistemul sindical american este considerat, alaturi de cel german, cel mai performant din lume.

Dupa al Doilea Razboi Mondial, puterile aliate invingatoare s-au gandit sa nu mai permita repetarea greselilor facute dupa conflictul din 1914-1918. Atunci i-au umilit pe germani si prin metode economice, nu doar politice si militare. Prin urmare, britanicii s-au gandit sa dea Germaniei „o versiune perfectionata a modelului sindical britanic, curatat de toate slabiciunile, anomaliile, contradictiile si ineficientele sale“, dupa cum scria analistul american Paul Johnson in lucrarea „O istorie a lumii contemporane“.

Astfel,printr-un act de generozitate sinucigasa, unic in istorie, o structura sindicala gandita exact pentru nevoile industriei moderne, pe care Marea Britanie incercase si nu reusise s-o realizeze in mai bine de jumatate de secol prin consultari democratice, ii era inmanata gratis principalului sau concurent comercial, Germania. Au fost create aproximativ 16 sindicate industriale, in cadrul unei singure federatii, DGB. La insistentele britanicilor, DGB a primit nu doar puteri constitutionale de expulzare, ci si nivelarea financiara a unui procent fix din toate cotizatiile sindicale, permitandu-i-se sa pastreze mari rezerve financiare, de care sindicatele puteau, si in caz de nevoie erau chiar obligate, sa se foloseasca.

Pentru a face greva, era nevoie de un vot secret de 75%, iar DGB mai avea de fapt si un drept de veto. Grevele din motive politice erau strict interzise, dupa cum era si orice legatura organica intre sindicate si miscarile politice.
De exemplu, IG Metall, cel mai important sindicat german, are in timpul unui conflict de munca o organizare de o rigurozitate militara. Actiunile sale sunt evaluate permanent de o societate de avocatura si, dupa incetarea conflictului, se face un audit economico-financiar. Fondurile sunt folosite pentru plata salariilor in timpul grevei (ceea ce nu se intampla in sindicatele romanesti) si pentru consilierea membrilor. Se spune ca, daca un conflict declansat de IG Metall dureaza mai mult de trei zile, cade guvernul. Una peste alta, Germania de Vest a obtinut cea mai eficienta structura sindicala dintre toate natiunile industriale importante, fara federatii rivale (ca in SUA), fara diviziuni marxiste (ca in Italia si Franta), fara sindicate politice (ca in Marea Britanie).

Prima greva importanta din tara noastra s-a petrecut in 1893 si a fost declansata de hamalii din Portul Braila. Revendicarile erau cele clasice - salarii mai mari si conditii de munca mai bune.

Exista istorici care afirma ca prima greva cu adevarat serioasa in Romania a fost... Rascoala de la 1907. Transformata de propagandistii comunisti intr-o revolutie a taranilor romani, rascoala ar fi fost de fapt un protest al muncitorilor din agricultura, indreptat impotriva vechililor de pe mosiile boieresti. Miscarea neinspirata a autoritatilor de a folosi forta impotriva taranilor ar fi transformat totul intr-un mic razboi local. Normal, a existat un singur castigator, clasa „patronilor“ din agricultura.
Grevele au devenit insa din ce in ce mai mult o oglinda a peisajului socio-economic din fiecare tara. Bineinteles, politicienii au sesizat destul de repede potentialul de manevra pe care-l reprezentau miscarile sindicale si, in foarte scurt timp, grevele au devenit arme impotriva adversarilor politici.

Rezultatele muncitorilor romani, asa cum sunt prezentate in statisticile oficiale de la acea vreme, surprind daca sunt comparate cu cele din Occident. Un lucrator roman producea de doua ori mai putine bunuri in industrie si de sase ori mai putine bunuri in agricultura fata de un muncitor din statele vest-europene. In Anglia, venitul national pe cap de locuitor era de 370 de dolari, in Germania - de 330 de dolari, iar un muncitor roman castiga doar 76 de dolari.

In 1927, de exemplu, la o populatie de 17,6 milioane de locuitori existau doar 538 de intreprinderi metalurgice, 825 pentru prelucrarea lemnului si 840 din industria alimentara. Stateam bine la exporturi - de sase ori mai mari decat importurile. Cele mai exportate produse erau zacamintele brute ale solului si subsolului. Aproape jumatate din numarul intreprinderilor romanesti aveau pana la cinci angajati. Intreprinderile cu peste 500 de muncitori nu depaseau 12%. Aceste lucruri nu permiteau nici realizarea unei productii care sa satisfaca piata interna, dar nici inchegarea unor sindicate puternice.

Au existat insa cateva lucruri bune. Dupa modelul tarilor europene, si in Romania a fost introdusa practica incheierii contractelor de munca. Dar pentru ca semnarea unor astfel de acte presupunea angajarea patronilor in respectarea legislatiei muncii si plata a numeroase taxe pentru salariat, numarul contractelor colective de munca a fost destul de mic. De aici o intreaga serie de greve muncitoresti. Nu exista insa practica negocierii intre parti, protestele fiind inabusite cu forta.

Daca in anii 1915-1916 numarul grevelor era mai mic ca urmare a slabei dezvoltari a industriei, a necunoasterii regulilor unui conflict de munca de acest gen, numai intre 1922 si 1929 s-au inregistrat 500 de greve, la care au participat peste 100.000 de muncitori. In anul care a marcat punctul culminant al crizei economice mondiale, 1933, au avut loc 92 de greve, care au afectat 272 de companii. La miscarile de protest au participat 15.000 de salariati, iar din cauza grevelor s-au pierdut peste 90.000 de zile de lucru. Spre deosebire de zilele noastre, la acea vreme se faceau calcule multiple si se tinea o evidenta stricta a pierderilor generate de protestele sindicale.

Din motivele pe care le stim cu totii, in perioada 1948-1989, miscarea sindicala nu a avut niciun rol major in peisajul economic. Greva minerilor din Valea Jiului (1977) si cea a muncitorilor de la Steagul Rosu Brasov (1986) au vizat indeosebi tinte politice.

A venit momentul 1990, an in care miscarea sindicala din Romania a incercat sa-si reia menirea de aparator al drepturilor muncitorilor. Lipsa de experienta a liderilor a dus insa la acapararea politica a noilor structuri sindicale. Acest lucru a favorizat aparitia unor proteste violente, cu minerii din Valea Jiului in rolul personajului negativ - 1990, 1991 si 1999. Ar fi insa nedrept sa reducem noua „lupta de clasa“ doar la aceste evenimente si la celebrul slogan „Nu ne vindem tara!“. Unele sindicate de ramura au cautat permanent sa-si imbunatateasca prestatia in fata sustinatorilor. Este ilustrativ in acest sens exemplul sindicalistilor de la SIDEX care, incepand din 1993, si-au trimis liderii la cursuri de perfectionare in Occident. Aparitia confederatiilor sindicale a fost insa cel mai important pas - prin numarul de membri s-a imbunatatit foarte mult factorul „greutate“ la masa negocierilor, iar prin reprezentarea nationala s-a putut realiza o coordonare mai eficienta a mai multor centre sindicale.

In prezent, greva este doar ultima faza a unui „conflict de munca“. Legislatia care reglementeaza acest tip de miscare sindicala este insa la nivelul anilor ’90 si nu lasa prea mult loc de intors sindicalistilor. Pentru a se ajunge la greva generala trebuie parcurse mai multe etape, incepand de la a identifica oficial un diferend intre patronat si sindicat, pana la negocieri, mediere, greva de avertisment si abia apoi incetarea completa a lucrului. In Romania, nu exista decat cifre partiale referitoare la numarul conflictelor de munca. Potrivit expertilor in piata muncii, din 1991 pana in 2005 ar fi avut loc aproape 3.500 de actiuni de protest ale sindicatelor. Dintre toate acestea, doar doua greve nationale. Un alt amanunt interesant: intre 1991 si 2001 au avut loc majoritatea conflictelor de munca - 3.265, iar „varful" protestelor sindicale s-a inregistrat in 1999 - 653. Incepand cu 2001 si pana in 2004, numarul acestora scade considerabil, ajungandu-se la cateva zeci anual, si acelea de mica amploare. Numarul exact al grevelor, in sensul incetarii totale sau partiale a lucrului, nu este cunoscut. Retine atentia totusi faptul ca peste 96% din conflictele de munca au fost declarate ilegale in instante.