Cum comunica institutiile statului cu cetatenii pe timp de criza? Este acest aspect foarte impor­tant pentru modul in care un stat iese din recesiune? Este vital? Daca ne raportam la mem­brii Uniunii Europene si la Statele Unite, se pare ca da.

Potrivit studiilor de comunicare, dar si practicii guvernarii, un rol important intr-o criza economica (mai exact in modul in care aceasta este traversata) il are factorul de imagine a autoritatilor. Ma refer aici la intelegerea pe care populatia o manifesta fata de masurile dure impuse de guvernanti - pot fi aces­tea oricat de corecte sau macar bine in­tentionate, atat timp cat cota de in­cre­dere este mica, populatia si companiile vor manifesta o nemultumire profunda.

Unde ne aflam

Indicele de incredere a populatiei, masurat de Barometrul de Incredere a Consumatorului, a inregistrat anul acesta cea mai mare scadere din ultimii 10 ani. Astfel ca, in luna iunie 2010, 79% dintre romani apreciau ca situatia eco­nomica nu va fi mai buna in urmatoarea perioada, fata de 40% in urma cu doi ani si 44,8% in 2001. „Aceasta stare accen­tuata de pesimism se datoreaza in cea mai mare masura programului guver­namental de austeritate, care a dus la deteriorarea situatiei economice gene­rale, deteriorare resimtita de peste 90% din populatia tarii”, explicau la mo­mentul publicarii studiului cei de la GfK.

In cazul nostru acest lucru este si mai evident. De-a lungul anilor am ob­servat ca aplicarea unor programe de austeritate discriminatorii si dispro­portionate (taieri de salarii, disponi­bilizari - aplicate numai de la mijlocul piramidei sociale in jos) au agravat situatia de la momentul respectiv chiar daca in principiu acestea erau justificate.

„Nu se pot cere noi sacrificii de la o populatie nemultumita, chinuita si umi­lita de decenii - si mai ales de la pa­turi sociale vulnerabile cum sunt pen­sionarii - decat daca oferi o perspectiva clara asu­pra a ceea ce va urma. Actualele ma­suri propuse nu corespund acestui cri­teriu si dovedesc o seama de carente de com­petenta”, spunea Calin Geor­ges­cu, direc­torul Centrului National pentru Dez­- vol­tare Durabila, intr-un inter­viu publi­cat in „Financiarul”.

Ce e de facut?

Pe de alta parte, este foarte clar ca masurile de austeritate fiscala sunt o conditie prealabila oricarei dezvoltari ulterioare. Ele trebuie sa instituie  o disciplina fiscala si financiara in colectarea si cheltuirea banilor (in cazul acesta ne referim la banii contribuabililor) pe o regula simpla: nu poti sa cheltuiesti mai mult decat ai. Bineinteles, este esentiala si o responsabilitate guvernamentala continua si constanta care sa respecte regula anterioara.

„Sanatatea” fiscala restabileste functionarea normala a pietei si echilibrul preturilor, care sti­muleaza alocarea eficienta a resurselor si in sectorul privat.

In ceea ce ne priveste, nu exista vointa politica de a lupta impotriva fac­torilor care ne imping tot timpul inapoi: dependenta prea mare de stat, coruptia excesiva, sistemul public nereformat si exagerat de extins, finantele nerestruc­turate la nivel local si central, o eco­nomie bazata prea mult pe sectoare cu grad ridicat de risc… Nu in ultimul rand, nu exista comunicare dinspre autoritati - acestea uita mereu ca ele trebuie sa dea socoteala, nu contribuabilii.

De altfel, intregul lant de relatii ale statului cu mass-media sufera de proble­me grave de abordare. A devenit o obisnuinta ca la intrebarile jurnalistilor vizavi de o chestiune de interes public sa se raspunda dupa saptamani intregi sau chiar sa nu se raspunda absolut deloc. In al doilea rand, atunci cand exista, me­sajele institutiilor catre contribuabili su­fera enorm din cauza abordarii gresite. Intr-un fel redactezi un comu­nicat pen­tru televiziune si in alt fel pentru presa scrisa. Mai departe, intr-un fel redactezi pentru un vector media de nisa si in alt mod pentru unul generalist. Si asa mai departe...

Despre FMI

Mereu ne punem intrebarea cum au procedat altii... si ne uitam cu insistenta peste granite. De exemplu, Fondul Mo­netar International este pretutindeni, in ochii opiniei publice, un promotor al saraciei. Trecand peste faptul ca un trai de subzistenta nu poate aduce, ulterior, bunastare, ci agravarea pauperizarii, ajungem la abordarile specifice fiecarui stat european. Astfel, Ungaria poate fi un exemplu pentru noi, pana la un punct. A recunoscut semnele crizei mult mai de­vre­me si a implementat un program de austeritate pigmentat si cu masuri de relansare economica sau pur si simplu care au vizat detensionarea problemelor sociale. In tot acest timp, a negociat cu FMI un acord de imprumut asigurandu-si din timp posibilitatea renegocierii clauzelor, dar si avand grija ca opinia pu­bli­ca sa afle ca „solutia FMI” nu este singura optiune. Si, ceea ce pare greu de crezut in Romania, s-a intamplat nu cu mult timp in urma la Budapesta -guvernul a anuntat ca nu mai vrea masuri de na­tura a saraci populatia ori firmele.

„Vom atinge tinta de deficit asa cum vrem noi”, a spus fara drept de apel pre­mierul Ungariei.

Bun, vecinul nostru de la Vest nu este singurul stat care respinge „ofer­tele” FMI. Spania si Portugalia, spre exem­plu, au refuzat categoric de la ince­put orice implicare a Fondului in re­glementarea situatiei lor financiare, pre­ferand programe de austeritate de in­spiratie proprie in locul retetelor dra­stice recomandate de Fondul Mone­tar. Este adevarat, cele doua tari fac parte din zona euro si, in caz de nevoie, pot apela la „Fondul european de stabilitate fi­nanciara”, in valoare de peste 400 mld. euro. Dar nici Bulgaria nu s-a aratat dor­nica sa primeasca sfaturile FMI, optand pentru solutii „autohtone”.

Ce au dat la schimb?

Ca un corolar, in multe dintre statele europene afectate de criza, guvernele au incercat sa ofere „supusilor” zone de refugiu vizavi de masurile de austeritate impuse. Au majorat TVA, au redus impozitul pe profit sau povara fiscala asupra angajatorilor (Spania a majorat TVA diferentiat -2%, pe clase de produse; in Grecia pretul medicamentelor a fost redus cu 20%, iar in Ungaria se „testeaza” opinia publica vizavi de scaderea impo­zitului pe profit de la 19% la 10% ), au implementat programe de sustinere a unor ramuri economice esentiale (vezi Grecia care a declarat sectorul turistic drept „priori­tate nationala”) sau pur si simplu au acordat perioade de gratie cetatenilor care nu puteau returna la timp creditele ipotecare (Bulgaria).

Putem da o sumedenie de exemple despre modul de comunicare al auto­ritatilor in vremuri de criza. Italia: costul asumat de stat pentru politicienii din Peninsula se ridica anual la 3 miliarde de euro - s-a anuntat ca acest asa-zis buget va fi redus cu 10%-15%.

Poate masura nu va folosi decisiv in lupta cu criza, dar sigur va avea un im­pact pozitiv asupra popu­latiei si fir­melor. Germania: Angela Merkel nu mai locuieste in aparta­men­tul de serviciu si se duce singura la cumparaturi. Asadar, folosesc astfel de masuri la accelerarea cresterii econo­mice? Da, pentru ca au rolul unui „pan­sament” atunci cand ingeram scaderi de salarii sau cresteri de taxe.

Concluzie

Este clar ca la noi guvernul (si in ge­neral o mare parte din clasa politica) ar trebui mai intai sa-si rezolve problema de imagine si abia apoi sa ia masuri de austeritate. In plus, abordarea revan­sarda a oricarui plan anticriza nu face decat sa-i anuleze acestuia eventualele efecte benefice.

Parafrazandu-l pe Mugur Isarescu, guvernatorul Bancii Nationale, se pare ca partidelor politice nu le este sufi­cient un consilier econo­mic. Le-ar face foarte mult bine un comunicator ade­varat. De multe ori acesta poate fi cheia in situatii de criza, de depresii eco­nomice si financiare.