Dojana aspra a Fondului Monetar International adre­sata nevolnicilor de romani care, iata, pentru ca sunt ultimii in toate cele, risca sa piarda 20 de miliarde de euro fonduri europene, ar fi avut greutatea pe care a dorit sa i-o dea guru Jeffrey Franks intr-o singura im­pre­jurare, respectiv daca programul nostru „anticriza” nu ar fi fost cumparat de la organismul financiar pe care il reprezinta. Atunci DA!, FMI putea sa vina aici, in co­lo­niile estice, si sa peroreze pe un ton superior, in fata bastinasilor cu belciuge in nas, despre dezastrul ad­mi­nistrarii procesului de absorbtie a fondurilor alocate Romaniei de la bugetul comunitar odata cu aderarea la Uniunea Europeana.

Situatia de facto nu justifica insa nici pe departe tonul profesoral si detasarea sefului delegatiei FMI in a (ne) arata cu degetul. Sa nu uitam ca programul de gu­vernare al Romaniei din ultimul an si jumatate este aidoma retetelor implementate de Fond in tari care, ul­terior, respectand ele la sange termenii acordurilor cu FMI, s-au scufundat definitiv. Sa nu uitam nici ca singura „strategie” pentru diminuarea deficitului ex­ce­siv este, pana in acest moment, distrugerea, in ordine, a serviciilor publice de educatie si sanatate, a re­sur­selor umane din sectorul bugetar si nu numai, a in­tre­prinderilor mici si mijlocii, a companiilor si, pe an­samblu, a economiei reale. Si, apropo, pentru ca tot aduse domnul Franks vorba despre incapacitatea ad­mi­nistratiei, a functionarilor publici romani, de a ges­tio­na programele europene: poate isi mai aminteste domnia sa ca, la indicatiile FMI-ului, oamenii acestia tocmai au ramas fara 25% dintr-un salariu deja ciuntit si, mai nou, sunt pusi, fara discernamant, pe lista res­tructurarilor, destinul lor profesional fiind unul incert si deosebit de umilitor. Prinsi in febra diversiunii „func­tionari versus popor”, magistral intretinuta me­dia­tic, uitam noi astia, poporul, ca tehnocratii pe care ne ba­zam sa ne aduca miliardele europene servindu-se de inteligenta si experienta lor profesionala sunt „ras­platiti” de sistem, la fel ca noi toti, de altfel, cu un sut in dos.