Despre testul de stres la care au fost supuse bancile din Uniunea Europeana si ale carui rezultate au fost anuntate saptamana trecuta
s-a scris si vorbit mult. Ca sa intelegem miza aces­tui demers, este nevoie sa evaluam din nou impor­tanta sistemului bancar din Europa con­tinentala (aceeasi este situatia si in Asia, inclusiv in China, dar si in America Latina si Africa). Daca in Statele Unite companiile obtin aproximativ 80% din creditele de care au nevoie pentru capital de lucru si investitii de pe piata de capital, prin emisiuni de obligatiuni sau titluri comerciale, in Europa continentala in jur de 70% din nevoile de finantare ale companiilor sunt asigurate de sectorul bancar. Marea Britanie se afla undeva pe la mijloc intre filosofia economica americana si cea continentala, sursele de finantare ale companiilor fiind impartite aproximativ egal intre piata de capital si bancile comerciale.

Astfel, bancile din UE sunt in fapt cele care trebuie sa „gireze” pentru companiile din tarile lor in fata investitorilor institutionali. Si, surpriza, marii investitori care finanteaza bancile europene sunt fondurile specializate pe piata „money market” din SUA, dar si firmele de asigurari si fondurile de pensii. Toate aceste tipuri de investitori institu­tionali au fost afectate de schimbarile de legis­latie incepand cu anul 2008, astfel incat ele pot investi in institutii financiare numai daca acestea sunt „sigure”. Iata ca testul de stres la care s-au supus bancile comerciale europene capata o dimensiune mult mai pragmatica: inlocuirea finantarilor obtinute in ultimul an mai mult de la Banca Centrala Europeana (BCE) decat de la investitori privati… Situatia devenise atat de acuta, incat din cauza neincrederii de pe piata bancile din tarile cele mai afectate de valul de informatii negative privind bugetele si indatorarea tarilor respective - in principal Grecia, Portugalia, Spania si Irlanda, dar problemele se puteau extinde foarte repede si catre celelalte tari „vulnerabile” ale Uniunii - nu isi puteau refinanta imprumuturile decat de la BCE. Astfel, in luna iunie bancile portugheze au imprumutat de la BCE 40,2 miliarde de euro, fata de 35,8 miliarde in luna mai, iar soldul imprumuturilor bancilor spaniole la BCE era la sfarsitul lui iunie de peste 135 de miliarde de euro. In aceste conditii, singurul semnal suficient de puternic pentru a resta­bili increderea in bancile comerciale euro­pene era ca acestea sa „treaca” testul de stres autoimpus.

Daca l-au trecut sau nu, este o alta poveste… pe care incercam sa o spunem in continuare. Oficial, numai sapte din cele 91 de banci care
s-au supus testului nu au indeplinit conditiile de capital minim impuse, ceea ce a fost interpretat ca un semnal foarte bun privind sanatatea financiara a sistemului bancar. In practica insa se pun o multime de intrebari privind metodologia folosita si chiar limita arbitrar stabilita privind rata de capital minim necesar (capital adequacy ratio). Unii analisti considera ca scenariul la care au fost supuse bilanturile bancilor testate nu este nici pe departe „cel mai rau caz”, ci mai degraba unul moderat, tinand cont de faptul ca in acest scenariu nu s-a prevazut impactul falimentului niciunui stat suveran si nicio revenire in forta a recesiunii economice in Uniunea Europeana. Apoi, lipsa de transparenta din raportarile din sistemul bancar face ca impactul asupra creditelor bancare sa fie limitat pana la urma la ceea ce doresc sa raporteze ca pierderi bancile respective… Iar daca unele banci au dat dovada de o mare transparenta (oricum lucru neobisnuit la institutiile financiare europene, care sunt mult mai „zgarcite” in a-si dezvalui situatia reala decat cele din SUA), altele, si in special bancile din Germania, au ramas ermetice.

Din experienta mea in activitatea de manager de risc si de coordonare a raportarilor conform Basel II, pot afirma cu certitudine ca rezultatul testului de stres depinde in mod crucial de ipotezele testului, si anume de cat de „dure” sunt conditiile la care sunt supuse situatiile financiare ale bancilor. Daca acestea sunt suficient de laxe, este relativ facil pentru orice banca sa „absolve” testul - asa cum daca un examen dat studentilor este suficient de usor, este de asteptat ca numai cei total nepregatiti sa nu ia o nota de trecere.

Si aici apare marea problema: in primul rand, nota de trecere in cazul testului de stres al bancilor europene a fost 6%, un nivel al rezervei minime de capital suficient de relaxat pentru multe institutii financiare. Alegerea acestui nivel devine problematica, daca observam ca alte 10 banci au avut un indicator de cel mult 6,5%, iar peste jumatate din numarul total se afla sub 8% cu nivelul ratei capitalului minim necesar, in conditiile de stres despre care am vorbit. A treia problema se refera la „studentii” selectati pentru a participa la test: cele mai importante banci din cadrul Uniunii, astfel incat multe institutii financiare de dimensiuni mai mici si probabil mai fra­gile din punct de vedere financiar au fost absol­vite.

Exista si motive pentru acest compor­tament: pe de o parte, aceste banci mai mici nu sunt dintre cele care isi cauta finantare pe pietele internationale in acest moment si, in acelasi timp, este de asteptat ca multe dintre ele sa nu fi putut indeplini cerintele tehnice pentru a intreprinde un test de stres.

Pentru noi, vestea buna este ca bancile care au participat la testare dintre tarile din Europa Centrala si de Est membre ale UE s-au comportat foarte bine, cele doua banci maghiare parti­ci­pante (dintre care OTP este prezenta si in Roma­nia), dar si PKO din Polonia, avand indi­catori confortabili de peste 10% si chiar 15%, in timp ce Nova Ljubljanska din Slovenia s-a situat putin peste pragul critic de 6%. Dar, pana la urma, testul final va fi dat in fata investitorilor: cata incredere vor avea acestia in bancile care solicita finantare si, implicit, in testul lor de stres?