O zi din viata unui sindicalist bugetar: stirile de dimineata de la aproape toate televiziunile (nu le luam in calcul pe cele care vad in Palatele Cotroceni si Victoria Catedralele Mantuirii Neamului Romanesc)  anunta ca guvernul nu da inapoi. Va taia salariile cu 25%. Asta dupa ce a luat toate sporurile, adica tot vreo 25%, poate chiar mai mult. Ce e de facut? Raspunsul vine tot dinspre ecranele televizoarelor: intram in greva.

Generala, de solidaritate, de furie sau de ce s-o mai putea. O spun unul cate unul liderii de sindicat. Deloc putini, acestia apar ca din neant si anunta ca nu cedeaza pana cand fie isi primesc lefurile integral, fie nu mai prind picior de portocaliu la guvern. Amaraciunea momentului se risipeste brusc, iar sindicalistul parca intrezareste o mica raza de soare si pe strada lui. Poate ca nu o reusi sa-i convinga pe guvernanti sa-i plateasca integral salariul deja ciuntit, dar macar isi exprima public nemultumirea si nici nu mai munceste pentru te-miri-ce. Bucuria ii este insa de scurta durata: este adevarat ca sindicalistul-sef care a anuntat ca vor protesta este din institutia la care lucreaza, dar nu e de la sindicatul lui. Asa ca, pana la noi ordine, el si colegii lui de la celelalte noua sindicate din aceeasi unitate vor merge la job pe salarii micsorate. Si evident ca va plati in continuare contributie la sindicat. O situatie intalnita in aproape toate institutiile statului unde sunt sindicate.

Cazurile in care vorbim de unul sau doua sindicate pot fi numarate pe degete. In rest: organizatii sindicale, federatii si confederatii la gramada. Spre exemplu, la RATB sunt zece sindicate care reprezinta 11.800 de angajati. Organizati pe meserii, studii, simpatii sau antipatii, angajatii de la stat dau o paine buna de mancat zecilor de lideri de pe toate palierele: central, judetean, comunal, satesc. Si asta nu este neaparat ceva rau. Numai ca nu poti sa nu constati ca haosul care domneste in miscarea sindicala este generat tocmai de aceasta penurie de sefi. Pe acest lucru poate se bazeaza si guvernul cand ii trateaza cu aroganta (si poate e putin spus) pe cei in care ar trebui sa vada un partener de dialog.

Daca sindicatele ar reprezenta o forta, daca liderii ar avea un interes comun - acela de a-si apara propriii membri - si nu ar fi ocupati mai mult cu afacerile personale si posturile politice, atunci cu siguranta ca Executivul, oricum s-ar numi el, nu  si-ar mai permite sa ii cheme la negocieri dupa ce a luat deja deciziile. Ori sa nu dea nici macar perdeaua la o parte atunci cand Piata Victoriei este intesata de 30.000-40.000 de oameni. Slabirea miscarii sindicale de-a lungul anilor, nu prin scaderea numarului de membri, ci prin divizarea si conduce­rea dupa interesele unor lideri avizi de locuri eligibile pe liste, a dat apa la moara guvernantilor.

Dar acest lucru a fost per­mis tocmai de catre liderii de sindicat. Nu poti vorbi despre o miscare de protest de amploare atunci cand ai 10 sin­dicate intr-o companie, din care unu-doua opresc lucrul. Nu poti convinge de seriozitatea unei actiuni atunci cand ceri majorarea salariilor profesorilor cu 50%, iar apoi ajungi de­putat si respingi cu multa convingere tocmai decizia pentru care ai lasat impresia ca te-ai batut (vezi exemplul fostului lider din invatamant Catalin Croitoru). Asa ca, pana la guver­nanti, cei care ii trag in jos pe sindicalisti sunt chiar propriii lideri. Prea multi si prea dezbinati pentru o greva de succes.