In clasa lui Emil Boc e liniste. Se da lucrare de control. Daca tot se reformeaza invatamantul pentru a suta oara in ultimii cativa ani, poate nu-i rau ca guvernul sa mai dea un extemporal din cand in cand, sa vedem si noi daca este cu materia la zi.

Elevul Boc din prima banca, seful clasei, a avut de pregatit lectia despre disponibilizari. Dupa cum arata datele stranse pana acum, avem de-a face cu un fenomen de o complexitate comparabila cu cea a experimentului fizic de la CERN. Cel scos la tabla are ca obiectiv punerea in evidenta a disponibilizarilor din sistemul bugetar. Definite de aproape un an in guvernarea teoretica, aceste reduceri de personal urmeaza sa fie demonstrate experimental pentru prima data, asemenea bosonului Higgs.

Problema este ca dirigintele, desi la curent cu teoria, declara ca nu crede ca demonstratia va reusi. Are ochelari, dar se jura ca nu intrezareste picior de disponibilizare. Particula lui Dumnezeu, nu alta: exista, dar nu se vede.

Pe elevul scos la lectie ar putea sa-l ajute colegii din banca a treia, Seitan si Vladescu. Lui Emil parca ii pare rau acum ca s-a contrazis cu ei cand acestia sustineau public ca din testele lor vor iesi 100.000 de disponibilizati doar pe anul in curs. Ce buna ar fi fost formula acum, cand il intreaba dirigintele. Dar nu, atunci a trebuit sa le inchida gura, facandu-i de ras in fata comunitatii stiintifice, de teama ca nu cumva publicatiile de profil sa le desfiinteze intreg colectivul de cercetare.

Sau macar daca ar fi dus pana la capat experimentele cu profesorii. Dar si acolo s-a oprit prea repede, dupa ce a vazut ca din ciocnirea fasciculelor de sindicalisti nu rezulta decat niste bani disparuti din buzunarele acestora. Iar faptul ca Funeriu Daniel, din banca a doua de la geam, a demonstrat ca profesorii pot trai si fara bani, l-a descurajat de tot. Trebuia sa-l las pe Vasile sa-i ciocneasca cu niste fascicule de jandarmi de-ai lui, asa dispareau profesorii de tot, nu numai amaratele alea de particule subatomice carora le zic ei salariu, se gandeste Emil cu ciuda.

Cu capul in podea, framantand creta in maini, il zareste pe deasupra ochelarilor patrati pe Radu B., din ultima banca. El a avut de pregatit lectia despre infrastructura, dar sigur se invoieste si de data asta. Ultima oara cand a fost controlat la teme, a ridicat din umeri si a spus ca nu are bani nici sa astupe gropile din curtea scolii, daramite sa faca un drum. A primit scutire pentru tot anul. Si mai si rade tot timpul, ca obraznicul.

Deodata, lui Emil ii vine in minte un artificiu de calcul: sa desfiinteze locurile de munca neocupate. Asta e cea mai tare, n-ai cum sa nu reusesti. Sa faci sa dispara ceva ce n-a existat niciodata. Hocus-pocus, totul e sa prinda momentul prielnic, cand dirigintele se uita in alta parte. Emil ar face orice ca sa ramana elevul preferat al dirigintelui, sa ramana la guvernarea scolii. Chiar daca asta ar insemna ca unii dintre colegii lui sa pice anul sau sa fie exmatriculati. Ar fi in stare sa recreeze si conditiile de dinainte de Big Bang. Numai ca intr-o astfel de situatie ar ajunge sa guverneze o mare gaura neagra, care, inevitabil, il va strivi si pe el.