Chiar daca situatia i-a scapat putin de sub control in pe­rioa­da guvernarii Tariceanu, dupa obtinerea celui de-al doilea mandat de catre pre­se­dintele Basescu si a celui de-al pa­tru­lea de catre premierul Boc, PD-L a trecut la o acaparare completa a parghiilor ca­re controleaza economia, la nivel central si local. (...) Modelul este acelasi la toti cei care au reusit sa ajunga la putere.

In urma cu douazeci de ani, in timp ce ma­re­le public din Romania urmarea in stare de soc re­flectarea in presa a evenimentelor de la Targu-Mures, care pareau sa confirme disolutia au­to­ri­tatii statului roman, specialistii in economie dez­bateau intens ce drum ar putea urma economia romaneasca. Pusa in umbra de intensitatea dezbaterilor din politica, organizarea economiei se situa printre cele mai putin urmarite teme. Res­tituirea contributiilor adunate in mod fortat drept participari cu „parti sociale” la intreprinderi si o larga autonomie acordata fiecarei intre­prin­deri adusesera o relativa liniste pe frontul eco­no­mic, unde luptele pentru pozitiile de frunte se desfasurau cam in acelasi mod cu luptele po­li­tice (afara cu „securistii”, jos „comunistii”) sau ce­le sindicale. Nu mai era clar cine conduce in­treprinderea: directorul, seful FSN, seful sin­di­catelor traditionale sau „libere”. Pe scurt, in timp ce ministerele sau centralele nu mai aveau nicio autoritate sau erau in curs de desfiintare, con­ducerile intreprinderilor foste „socialiste de stat” erau preocupate mai degraba cum sa castige pozitii personale, sa alerge in deplasari dupa importurile tehnologice, de completare sau de materii prime si de materiale care le fusesera re­fuzate multa vreme, in timp ce personalul angajat lua drumul Turciei sa vanda rulmenti si alte asemenea si sa aduca diverse bunuri de consum pentru uz propriu sau pentru vanzarea pe o piata „libera” pe care se vindea instantaneu orice produs din import. Fostul Comitet de Stat al Planificarii, care ar fi trebuit sa mentina corelatiile vitale unui sistem centralizat, era transformat in „Ministerul Economiei Nationale” in cadrul caruia se infiinta un secretariat (sau subsecretariat) de stat pentru privatizare, un concept inca tulbure, dar considerat de toata lumea drept un panaceu, alaturi de asistenta din strainatate, pentru care se infiinta, de asemenea, un organism guver­na­mental separat. Intre timp, aproape toate im­por­turile necesare functionarii statului, intreprin
derilor si asigurarii nevoilor romanilor se aco­pe­reau din fondul valutar centralizat al statului, iar principalele resurse din economie erau dirijate pe baza unor balante. In acest mod, pana in iunie 1990, rezerva valutara acumulata pana la sfarsitul anului 1989 aproape se epuizase, ra­manand in vistieria statului doar sume care aco­pereau aproximativ trei saptamani de importuri. Masurile luate de guvernul roman, inclusiv ca urmare a unui semnal de alarma tras de Mugur Isarescu, au permis o relativa stabilizare a si­tuatiei, dar problema esentiala ramanea re­for­marea sectorului intreprinderilor.

Legislatia adop­tata in vara anului 1990 si continuata in 1991 si 1992 in domeniul reformei intre­prin­derilor, al administratiei centrale, al sectorului bancar si in domeniul privatizarii si dezvoltarii sectorului privat a dat directia necesara, dar, atacate si din stanga (separatia FDSN - „stra­mo­sul” PSD-ului de astazi) si din dreapta (partidele istorice si miscarile civice, coagulate ulterior in Conventia Democrata), reformele au fost incetinite si deturnate (guvernarea PDSR, initial adepta a unei tranzitii „graduale”, a trecut la masuri mai radicale abia din 1995, mai ales la indemnul Bancii Mondiale si al FMI). Incercarea de a revitaliza rolul statului a esuat, ca si aceea de a dezvolta un fel de corporatism „democratic” (Legea „MEBO” din 1994), iar guvernarea Con­ven­tiei Democrate, dupa 1997, in pofida bunelor intentii si a unor principii sanatoase enuntate, nu a adus decat haos, disolutia autoritatii si o criza economica potentata si de fraude financiare de proportii si dezvoltarea coruptiei. Totusi, a con­tinuat procesul de faramitare a structurilor mi­niere, industriale si agricole constituite de statul socialist centralizat, a crescut sectorul privat, atat prin privatizari cat si prin dezvoltarea de intre­prinderi noi si cresterea investitiilor straine. Inainte de a se gasi solutii si de a se redefini rolul statului in noile structuri economice, procesul electoral a adus o noua guvernare de centru-stanga, printr-un PDSR (PSD) intarit de ezitarile dreptei si care a adus o noua relatie de ordine in economie.

Stabilitatea monetara asigurata de premierul-guvernator Isarescu a conferit noii gu­vernari instaurate la sfarsitul anului 2000 baze sa­natoase pentru a amorsa o crestere eco­no­mica din ce in ce mai vioaie si un flux sporit de investitii din strainatate. Privatizarile au continuat, ba chiar s-a trecut la privatizari de mari intre­prinderi, dar rolul statului in economie a crescut si o buna parte din afacerile private care au crescut sau au inceput sa se dezvolte in aceasta perioada au devenit dependente de afacerile cu structuri publice centrale sau locale sau cu en­titati economice controlate de stat.

O „capusare” ge­neralizata a firmelor controlate de stat a fost insa instituita abia in urmatorul ciclu politic, sub stindardul „comandantului” de cursa lunga (doua mandate). Chiar daca situatia i-a scapat pu­tin de sub control in perioada guvernarii Tariceanu, dupa obtinerea celui de-al doilea man­dat de catre presedintele Basescu si a celui de-al patrulea de catre premierul Boc, PD-L a trecut la o acaparare completa a parghiilor care controleaza economia, la nivel central si local. Nu aceasta este problema. Modelul este acelasi la toti cei care au reusit sa ajunga la putere, iar faptul ca PD-L este mai eficient in acest sens nu creeaza probleme decat opozitiei. Problema este aceea ca in Romania sectorul de stat este prea mare, absoarbe prea multe resurse dintr-un Produs Intern Brut cam mic si nu reuseste sa produca pe masura, iar clientela care trebuie satisfacuta este prea mare, prea lacoma si, dupa parerea mea, cam incompetenta. De asemenea, potrivit afirmatiilor presedintelui Basescu si ale unor membri marcanti ai guvernului Boc, intre care s-a remarcat Adriean Videanu, ministrul Eco­nomiei, nu se intrevede in viitor nicio privatizare, ci doar extinderea intreprinderilor de stat si reorganizarea acestora (probabil pentru a putea fi mai usor utilizate pentru satisfacerea clien­telei). Desigur ca fenomenele petrecute pe par­cursul ultimilor doi ani, de la criza „subprime” pana la actuala debandada financiara din Gre­cia, cu posibilele consecinte nefaste si pentru Ro­mania, nu sunt de bun augur pentru pro­mo­varea liberalismului clasic sau a monetarismului modern si a dezvoltarii pietelor, dar specialistii ar putea avea opinii diferite de publicul larg. Desigur ca o tema precum lupta impotriva mo­gulilor, a oligarhilor (a capitalistilor, in general) are priza la un public speriat de reducerea veniturilor si a locurilor de munca, dar ce spun „specialistii”. Mi se pare ca acordarea unui titlu ono­rific presedintelui Basescu de catre „spe­cia­listi” grupati intr-o asa-zisa „academie”, care ar trebui sa fie mai putin „zaharisita” decat Aca­de­mia Romana, nu este decat incununarea a do­uazeci de ani de confuzie postcomunista intr-o Romanie in care negarea in totalitate a unei anu­mite scari a valorilor sociale si morale are efecte deosebit de grave atat timp cat nu reu­sim sa construim si sa introducem alte re­pe­re. Oscilam in functie de interese de moment si nu in functie de repere valorice, iar aceasta lipsa de orientare strategica ne afecteaza viata de zi cu zi.