Randurile de fata sunt scrise sub impulsul a doua siruri de evenimente intre care, cel putin la prima vedere, nu exista niciun fel de legatura. Pe de o parte, saptamana trecuta am aniversat 20 de ani de la Proclamatia de la Timisoara, cu celebrul ei Punct 8. Tot saptamana trecuta se pare ca au fost desecretizate, in sfarsit, ultimele documente din dosarul Revolutiei - si au con­ti­nuat polemicile din jurul noului Institut de Investigare a Crimelor Comunismului si a Me­mo­riei Exilului Romanesc, polemici legate de po­li­ti­zarea acestuia.

Pe de alta parte - si, cum spuneam, fara nicio legatura aparenta cu sirul de evenimente legate intr-un fel sau altul de decomunizarea Romaniei - am fost martorii culiselor in care se iau deciziile guvernamentale. Dintr-un editorial al Ioanei Speteanu am aflat, bunaoara, cum premierul Boc este „consiliat” la sala de fitness de catre diversi oameni de afaceri si cum „sfa­tu­rile” acestora se transforma peste noapte in politici ale guvernului. Toate acestea, cum spu­neam, mi-au prilejuit cateva reflectii.

In primul rand, se pare ca la noi motivele pen­tru care o persoana sau o institutie ac­tio­nea­za public intr-un anume fel nu sunt deloc pu­bli­ce - sau, mai precis, motivele publice ale ac­tiunii nu sunt si motivele reale. Pentru a afla ade­varul, se pare ca trebuie intotdeauna sa mergi pana la persoane si la motivele lor private, pe care publicul nu are cum sa le cunoasca.

Faptul acesta - ca la noi nu poti evalua pe ba­za informatiilor publice actiunile unei per­soa­ne sau ale unei institutii publice si ca trebuie intotdeauna sa cauti informatia privata - este de­zagreabil si nelinistitor.

Dezagreabil pentru ca informatiile „de cu­li­se” nu ar trebui niciodata si in niciun fel sa fie mai relevante pentru evaluare decat infor­ma­tiile publice. Nelinistitor intrucat cand acest lu­cru se intampla, cand adevaratele informatii sunt inaccesibile publicului, care nu mai are ast­fel mijloacele necesare pentru a evalua corect un eveniment public, ajungem sa suspectam to­tul si pe oricine.

Cadem astfel in secretomanie, pe de o par­te, si in prezumtia de conspirationism pe de alta parte. Si in felul acesta spatiul public si dez­ba­te­rea publica isi pierd orice urma de ra­tio­na­litate. Nu e de mirare atunci ca prolifereaza injuriile (respectiv elogiile/„tamaierile”), ata­curile la persoana, suspiciunea si partizanatul.

Nu este de mirare, iarasi, ca institutiile sunt flui­de, ca neincrederea in ele pare sa fie ge­ne­ra­lizata si ca totul la noi se centreaza pe persoane si pe informatiile private, nu pe reguli im­per­so­nale si pe informatii publice, accesibile oricui in egala masura. La noi, persoanele si informatiile private par sa faca regulile jocului in spatiul pu­blic. Totul se reduce astfel la un joc de suma nu­la, la o competitie pentru suprematie intre per­soane si grupuri de persoane.

Aceasta „ordine” poarta numele tehnic de „anarhie criminala” si este sintetizata in celebra formula a lui Hobbes: homo homini lupus. Din punctul meu de vedere, iesirea din aceasta „or­di­ne” este urgenta si vitala pentru supravietuirea noastra ca natiune si a fiecaruia dintre noi ca cetatean liber.

Cea de-a doua reflectie vine in continuarea celei dintai. Asa cum putem constata din cele de mai sus, decomunizarea si democratizarea sunt doua procese dinstincte. Credinta ca de­co­munizarea aduce cu ea de la sine si de­mo­cra­tizarea este falsa, naiva si primejdioasa.

Putem sa reusim in demersul nostru de decomunizare, dar sa esuam lamentabil in cel de democratizare. Iata ca la noi ordinea de dupa comunism nu este cea proprie democratiei liberale, ci cea specifica anarhiei criminale, in care regulile publice sunt intotdeauna personale si intelegerea lor depinde in cea mai mare masura de accesul la informatii private.

Nu este suficient sa combatem co­mu­nis­mul. Pentru a redeveni cu adevarat liberi trebuie, in plus, sa recream spatiul public, sa refuzam personalizarea, sa impunem respectarea de reguli impersonale, sa gasim acele instrumente prin care singura informatie relevanta in dez­ba­te­rea publica sa fie informatia publica. Va invit, in consecinta, sa ne continuam lupta. Nu doar impotriva comunismului, ci si impotriva anarhiei criminale in care am ajuns sa traim dupa comunism. Va invit sa regandim impreuna acele practici si institutii care ne vor reda demnitatea de cetateni si ne vor face sa traim intr-o de­mo­cratie liberala.

Cand spatiul public ajunge sa fie acaparat de cel privat, spatiul privat se destrama la randul sau, devine impredictibil. Si atunci insasi libertatea noastra economica se anuleaza. Afacerile devin astfel tot mai costisitoare, tot mai greu de controlat. Iata de ce cred ca binele propriei noastre afaceri depinde, intr-o masura importanta, si de capacitatea si dorinta noastra de a fi si cetateni. Macar din cand in cand.