Scarbiti de turpitudinea generalizata a clasei politice autoh­tone -  increngatura mafiota de fii, fiice, fini si nasi, ade­varate clanuri ce si-au apropriat puterea in beneficiul per­sonal si de grup, intorcand definitiv spatele celor multi care i-au votat - romanii, majoritatea, asteapta ca institutiile europene sa le rezolve problemele. Studiile Co­misiei Europene arata, fara putinta de tagada, ca Exe­cutivul UE si Parlamentul European sunt investite de mili­oane dintre concetatenii nostri cu o incredere cel putin nai­va prin intensitate si constanta.

Asa cum in trecut erau astep­tati americanii, in anii de dupa aderarea la Uniunea Euro­peana au fost si sunt inca asteptati supraoamenii Ves­tului civilizat. Pe ei ne bazam sa ne resusciteze economia muribunda, sa ne apere drepturile, sa ne construiasca soselele, sa curete administratia ticalosita de corupti si coruptie, sa ne disciplineze la locurile noastre de munca, sa ne mature strazile si sa ne educe copiii.

Statistica nu minte: doar 3% dintre romani au o imagine alta decat pozitiva despre Parlamentul European, desi, daca ii iei la bani marunti, foarte putini dintre adeptii principiului „Domnul e strain, deci ne este superior” stiu cu se ocupa concret euro­deputatii si ce ne iese noua din faptul ca le platim salariile (de-a dreptul nesimtite, dupa standardele de mizerie loca­le), sporurile, privilegiile si pensiile.

Ei bine, iata o veste nu prea grozava pentru procentul ingrijo­rator de ridicat din populatia Romaniei care crede des­pre cei 736 de membri ai Parlamentului European ca sunt un etalon de virtute si buna intentie in fata elec­tora­telor nationale care i-au trimis la Strasbourg: NU! Nu sunt cu mult mai breji decat cei 471 ai nostri, mult huliti pentru pri­vilegiile pe care si le voteaza.

Nici nu s-a stins bine scan­dalul din luna ianuarie, cand presa occidentala relata savu­ros ca eurodeputatii inteleg ca solidaritatea pe timp de criza cu cei care i-au votat se traduce, in fapte, prin decon­tarea din bugetul Parlamentului European (alimentat din impozitele si taxele platite de cetatenii celor 27 de state mem­bre ale Uniunii Europene) a vacantei de Sf. Valentin pe­n­tru copiii alesilor intr-o statiune italiana de fite, ca iata, aflam una si mai si.  Speriati probabil de vremurile grele, ale­sii neamurilor au lasat de-o parte mascarada cu solida­ritatea si si-au votat marirea indemnizatiilor cu 1.500 de euro/luna  si anga­jarea de personal suplimentar. 

Toate aces­tea, si multe altele, despre care nu vom afla probabil niciodata, se intam­pla in timp ce in tarile de origine ale eurocratiei soma­jul este in crestere, costurile cu asistenta sociala sunt in declin si oamenii traiesc cu angoasa zilei de maine si a incer­titudinii generalizate. Indiferent insa de cat si in ce ritm sara­cesc contribuabilii, o parte, mereu acee­asi, din taxele si impozitele pe care ei le platesc pe plan local intra in con­turile institutiilor europene, asigurand un trai lipsit de griji birocratilor si politicienilor ingramaditi in raiul intangibil muritorilor de rand.  Curat europeana trea­ba, de poti sa juri ca ne-au luat ca si exemplu.