Sub bagheta premierului Emil Boc, romanii conjuga in cor, cu frenezie,  verbul „a taia”. Taiem speranta de viata, taiem pensii, taiem salarii, taiem din alocatiile copiilor si indem­nizatiile de maternitate. Taiem paturile din spitale si com­pensatele de pe liste.  Taiem caldura din apartamente si casapim, nu alta, orice cheltuiala nedirectionata catre pla­ta darilor catre stat si furnizorii de utilitati.  Altfel spus, ta­iem cu brio tot ceea ce inseamna decenta si civilizatie a tra­iului de cetatean european al secolului XXI.  Nu-i de mira­re, asadar, ca 23 de romani dintr-o suta sunt saraci lipiti pamantului sau ca jumatate de milion dorm sub cerul liber. Iar cei care nu sunt cuprinsi in statisticile groazei duc, cu foar­te mici exceptii, un trai plin de privatiuni materiale, con­damnati fiind sa se tarasca de o zi la alta, fara nici cea mai mica speranta ca undeva, intr-un viitor oarecare, ar pu­tea uita de grija zilei de maine. 

In lipsa unui program realist de relansare a economiei si a oamenilor care sa il puna in aplicare, Romania nu este alt­ceva decat un biet cobai al institutiilor financiare inter­nationale, ai caror functionari fac practica pe destinele a 21 de milioane de oameni, testand, la scara unei natiuni care nu stie de unde vine si incotro se indreapta, teorii eco­no­mice concepute in laboratoarele occidentale. De partea cealalta, au ca parteneri de discutie si negocieri ministri incapabili sa vada dincolo de interesele de partid si de grup, vata­fi lacomi care plesnesc din bici pe langa vaca slaba­noa­ga a economiei romanesti, doar-doar or mai scoate ceva castig de pe urma ei.

Suntem guvernati in regim de avarie de o adunatura de politicieni afaceristi care raporteaza natiunii o mare victorie: inca vreo doua transe de bani cu imprumut de la Fon­dul Monetar International.  Inseamna cateva luni de acal­mie, in care plata obligatiilor sociale ale statului catre ceta­tenii care au contribuit la bugetul public este garan­tata, iar stabilitatea monedei nationale este cat de cat asi­gurata. Ar putea insemna totodata, intr-o varianta optimista, inca un ragaz pentru pornirea motoarelor gri­pate ale economiei si crearea premiselor relansarii productiei si a serviciilor nationale.

Doar ca taierea la sange a cheltuielilor statului cu „personalul”  Romaniei (a se citi „cetatenii”) este exact opu­sul relansarii economice. De vreme ce banii din bu­zu­narele oamenilor sunt din ce in ce mai putini, nu va exista cerere pentru indiferent ce, nu va exista, deci, piata pentru ceea ce companiile ar putea avea de vanzare. Pe de alta par­te, disponibilizarile in masa, dupa ureche, fara vreun pro­gram clar de restructurare a pietei muncii, in functie de ne­cesarul de personal si expertiza din economie, erodeaza definitiv cel mai pretios capital al unei tari - capitalul uman. Iar acest tandem nascut din prostia si indiferenta guver­na­rilor postdecembriste - saracia si compromiterea valorii re­surselor umane nationale - sunt ingredientele retetei si­gure a ratarii noastre ca tara si ca popor. Si chiar daca, sa zicem, FMI ne-ar fi vandut, pe bani grei, secretul iesirii din criza, la cum merg treburile de prost, inseamna ca ori nu stim sa il folosim, ori stim, dar din pierderile suferite de mili­oane de romani, o mana de oameni scoate profituri colo­sale, iar taina cu pricina o stiu doar acestia din urma.