O nebunie de tara. Mereu m-am intrebat cum afaceri cu profitabilitate asigurata se indreapta, incet, dar sigur, spre faliment. Cum ar fi, de exemplu, transportul cu metroul - sute de mii de pasageri zilnic, mii de metri patrati de spatii comerciale, monopol. Ce mai incolo si incoace, are toate ingredientele pentru o reteta de succes.

Cu toate acestea, veniturile angajatilor sunt vai de ele, nu exista nicio crestere de salariu fara o greva intre orele 06.00 si 16.00, trenurile se strica, mizeria este cat casa, paza inexistenta. Ba, chiar in acord cu o lege a celebrului Murphy, pare ca nu exista o limita pentru cat de rau pot merge lucrurile la metrou. Ei bine, credeti ca ne va da cineva, vreodata, o explicatie? Ma refer la una logica, de bun-simt. Nu.

Ani in sir de acum incolo ne vom da cu parerea despre dezastrul de la metrou fara ca macar cineva sa gaseasca o solutie, cat de mica. Ce mai conteaza? Pesemne ca ar disparea farmecul vietii daca metroul ar aduce vreun castig cuiva.

Din nefericire, la fel putem spune despre bancile noastre (mereu se plang de greutatile pietei romanesti), despre fabricile de medicamente (ai spune ca la noi s-au eradicat toate bolile) sau chiar despre intreaga agricultura roma­neas­ca (nu mai mananca nimeni, suntem un popor de silfide).

In plus, la noi pare ca nu exista un profit suficient pentru ca o companie sa supravietuiasca „a la long”, de parca totul respecta o alta axioma a absurdului: „Intotdeauna, chel­tuie­lile tind sa creasca pana devin egale sau depasesc veni­turile”.

O alta comedie la care asistam de ani buni deja poarta numele de scena „Pensiile si salariile nesimtite”. Ca desprinsa din vremea bietului Moliere, dezbaterea pe aceasta siropoasa tema a atins paroxismul la vremea alegerilor. Dupa, s-a stins incet, incet. Talpa tarii, masa de oameni avida de acest gen de subiect, nu a mai prezentat niciun interes pentru putere. Si nu numai ca au fost pacaliti, oamenii de rand au aflat ca un venit de 1.400 de lei, in medie, este de-a dreptul nesimtit. Asa ca meritau sa fie concediati aproape 800.000 de indivizi... lipsiti de scrupule. Ce sa facem, asta-i viata. Alesii numiti in CA-uri sunt cei oropsiti de soarta...

Inchei cu „iarna nu-i ca vara”. La noi, cand ninge, se deszapezesc doar strazile principale. Gest sublim, la prima vedere. La ce-mi foloseste insa acest lucru atat timp cat nu pot sa ies de pe „straduta” ca sa ajung la bulevard? Sau invers, nu mai pot iesi de pe bulevard ca sa intru pe „straduta”. Nici nu mai are importanta.

De fapt, daca e sa fim cinstiti, noua nu ne mai trebuie infrastructura rutiera. Am putea construi un kilometru de autostrada in noua ani, prin cezariana. Si daca, prin absurd, ceva ne-ar iesi bine, nu va bucurati - il vor strica imediat altii. Morala? Din pacate, nu avem nicio sansa, iar Murphy si-a dat seama de asta: „Chiar daca o problema dispare de la sine, oamenii care au lucrat la rezolvarea ei continua sa existe”. Asta-i tragedia Romaniei postdecembriste.