Omul modern intoarce spa­tele lumii, refuza sa o mai priveasca si o transforma intr-o simpla proiectie a vo­in­tei sale metodice. Pa­ra­­do­xal, aceasta respingere a lumii o im­­­­bo­­gateste, iar ceea ce, dintr-un unghi, pa­rea a fi o detestabila aplatizare apare dintr-altul ca fiind o intensificare fara precedent.

In ultima vreme se vorbeste tot mai des despre modernizare. Partidele se modernizeaza, statul se modernizeaza, totul se modernizeaza. Romania insasi este, de vreo doua sute de ani, intr-un proces de modernizare. Poate ca ar fi timpul, asadar, sa stam putin si sa incercam sa intelegem ce este aceasta modernitate pe care ne-o dorim de atata vreme si care mereu refuza sa ni se daruiasca pana la capat.

Odata cu modernitatea apare ceva cu totul nou si pe de-a-ntregul admirabil. Omul modern intoarce spatele lumii, refuza sa o mai priveasca si o transforma intr-o simpla proiectie a vointei sale metodice.

Paradoxal, aceasta respingere a lumii o imbogateste, iar ceea ce dintr-un unghi parea a fi o detestabila aplatizare apare dintr-altul ca fiind o intensificare fara precedent.

Uniformizarea lumii, retragerea ei in vointa si intelectul subiectului ganditor, permite ca in­treaga energie consumata de cei vechi cu exer­citarea discernamantului sa fie de acum libera, asadar capabila sa fie reorientata in alte directii. In consecinta, concentrarea asupra metodei si a echivalentelor ei (regula, ca metoda de ordo­na­re, sau procesul, ca metoda a devenirii) capata o amploare neobisnuita. Tocmai aceasta con­centrare intensiva asu­pra metodei ii permite omului modern sa con­sta­te ca uniformitatea nu este amorfa. Unul din­tre atributele remarcabile ale uniformitatii il con­stituie discontinuitatea, care permite reor­do­narea lucrurilor in clase logice de unitati ulti­me, indivizibile. Reapare astfel in forta ato­mismul, de exemplu, iar la nivel uman apare indi­vidul. Indivizii sunt entitati identice din punct de vedere logic, asadar en­titati egale in limbaj juri­dic si, drept consecinta, toti indivizii trebuie sa stea sub acelasi set de reguli. Pe scurt, devine posibil - si chiar isi face aparitia - statul modern, cel pe care il numim indeobste „liberal”.

Pe de alta parte, entitatile care compun acest „spatiu” al discontinuitatii uniforme sunt con­cepute ca entitati logic echivalente, iar spatiul discontinuitatii uniforme este gandit ca o notiune diviziva: daca o clasa are un anumit atri­but, atunci fiecare membru al acelei clase po­seda respectivul atribut.

Apar astfel „drep­turile individuale”, acel set de atribute pe care fiecare individ il poseda pentru a putea fi iden­tificat ca individ, deci ca unitate ultima, indivi­zibila, a clasei indivizilor umani. Iar combinarea (necesara in termeni logici) a statului modern cu drepturile indivi­duale produce acea realitate pe care o numim „ordine liberala”. De altfel, libe­ra­lismul a fost prima - si pana in secolul 19 sin­gura - doctrina politica propriu-zis moderna. Si chiar si astazi, cand lucrurile par mai confuze, libe­ralismul continua sa reprezinte coloana ver­tebrala a modernitatii politice.

Pentru a intregi tabloul, nu mai am de adau­gat decat doua lucruri. Ratiunea moderna, ca metoda de a produce discontinuitati uniforme (in sensul precizat mai sus) si de a opera intr-un asemenea „spatiu”, astfel incat maniera de pro­ducere si de operare sa devina nerelevanta, face posibile, o stim deja cu totii, stiintele mo­derne. Faptul e mult prea evident si prea bine-cunoscut pentru a mai insista pe marginea lui.

Totusi, pentru ca m-am referit si la metodele de operare in „spatiile” discontinuitatii uniforme, nu am cum sa evit o foarte scurta discutie despre Kant, cu speranta ca cititorii nu o vor lua la fuga.

La urma urmei, el este cel care des­copera „transcendentalul”, acel „dincoace de” care se opune transcendentului. Discon­tinui­tatile unifor­me nu sunt, la drept vorbind, dincolo de subiec­tul ganditor, nu il transcend, ci sunt dincoace de el, intr-un univers al carui desco­peritor si prim explorator este Immanuel Kant. De la el incoace, cautarea conditiilor de posibili­tate ale feno­menelor si proceselor a devenit moneda curen­ta in filosofie si in celelalte disci­pline care inves­tigheaza lumea.

Dar aceasta explorare a universului trans­cen­dental descoperit de Kant, operarea in inte­riorul acestor „spatii” ale discontinuitatii uni­­for­me, poarta astazi un nume deloc sofisticat si cat se poate de familiar: „tehnologie” - acea teh­nologie capabila sa produca in serie bunuri si servicii. Fireste, pare greu de crezut ca exista vreo legatura intre Kant si productia de frigidere sau ingineria genetica, totusi lucrurile asa stau. Iar combinatia dintre liberul schimb si ratiunea moderna, mai ales pe dimensiunea ei teh­nolo­gica, produce acea realitate pe care o numim „capitalism” - cea de-a treia componenta a ordi­nii liberale. Prin urmare, nu exageram cu nimic atunci cand afirmam ca suntem intr-un mod masiv beneficiarii modernitatii.