Trezirea la realitate este dureroasa pentru majoritatea romanilor, dar absolut necesara in ecuatia supravietuirii noastre ca indivizi si ca popor. Era nevoie de o recesiune globala pentru ca realitatea, „veche” de cel putin doua de­cenii, sa fie acceptata de constiinta colectiva.

Statul totalitar, „tatuc” al celor multi, modesti ca aspiratii si stare materiala, preocupat de binele aparent al cetatenilor sai si gata oricand sa risipeasca masiv resursele publice pe politici de in­fan­ti­lizare in masa, a murit.  Nu dintr-odata, in de­cembrie ‘89, ci treptat, intr-o lunga agonie ce culmineaza, iata, cu falimentul sistemului public de sanatate, abandonarea somerilor si lipsa totala de viziune asupra unei tari cu o economie aflata in picaj liber.

Brusc, nu a mai ramas nici ur­ma din providentialul optimism al romanilor care, pana mai ieri, se declarau cei mai increzatori in viitor cetateni ai Uniunii Europene, desi datele concrete ale realitatii aratau ca se imbata cu apa rece. Comparativ cu germanul de rand care, de bine, de rau, traieste intr-o societate functionala, in care regulile si morala nu se schimba de la o zi la alta, dupa cum le  tuna po­li­ti­cie­nilor locali, romanul era, pana de curand, mai optimist si mai increzator ca directia in care merge tara sa este cea corecta.

Dupa doar cateva luni de criza economica, in care a des­coperit ca acolo, „sus”, la Guvern, confuzia este generala, ca nimeni nu este de neinlocuit, nici la locul de munca si nici in so­cietate, raportul s-a inversat. Acum, 88% dintre con­ce­ta­tenii nostri se afla in plina depresie, cons­ta­tand ca economia merge nu prost, ci foarte prost, ca nu exis­ta perspectiva ime­diata a unei relansari a productiei, deci a pietei muncii, si nici vreo speranta a iesirii prea curand din marasm. De cea­lal­ta parte, nemtii sunt cu moralul in cres­te­re, condusi fiind de un guvern care, usor, usor si fara prea mult tam-tam mediatic, ii scoate din criza.

Si „Raul de-abia acum urmeaza”. O spun 66% dintre romanii chestionati de Executivul de la Bruxelles in Eurobarometru, traditionalul instrument de masurare a starii de spirit a celor peste 500 de milioane de cetateni ai Uniunii Europene.  Se pare ca procentul masiv de pesimisti nu a auzit sau nu crede profetiile Fondului Monetar International si ale Bancii Euro­pe­ne pentru Reconstructie si Dezvoltare, care vad cres­tere economica (din nimic) in viitorul apropiat, iar cele cateva miliarde de euro imprumutate pentru mentinerea precarului echilibru economic si social nu le adorm spaimele privind ziua de maine. 

Neincrederea cvasitotala in guvernanti a inlocuit increderea de altadata ca orice s-ar intampla si indiferent de cat de grele ar fi vremurile, un loc de munca la stat te fereste de belele si pensia publica este garantata in vecii vecilor. Reperele stabilitatii, asa cum cei mai multi dintre noi le stiam, dispar rand pe rand,  pregatind terenul pentru schimbarea de paradigma ce ar putea salva Romania de la colaps. 

Nu statul, ci individul si comunitatea pot redefini va­lorile si obiectivele lumii in care traim. Nu asteptand minuni si pomeni, ci riscand, avand initiativa, dar mai ales presandu-i activ pe cei care ne conduc sa respecte regulile. Dar mai ales acceptand cu seninatate ca atata vreme cat caprei vecinului ii merge bine, si capra personala va fi grasa si frumoasa.