Nimic nu se poate compara cu o campanie electorala. Mai toata lumea s-a referit in ultima perioada la politicieni si mai putin la electorat, la cetatenii obisnuiti. Ca un candidat e mai putin hot ca altul, ca un trucaj este mai reusit si altul mai nu stiu cum, un adevarat tur de forta din partea analistilor si a expertilor. De popor, aproape nimic. Ici-colo cate o stire sau cate un „metaforic” ce dorea sa voteze de mai multe ori in direct, fara sa fie prins. Atat. Imi aduc aminte, de parca ar fi fost ieri, de matematica elec­torala pe care o faceam cu totii in strada, inainte de cele doua tururi de scrutin. Unde-mi indreptam atentia sesizam numai: „In niciun caz nu votez cu Traian Basescu! M-am sa­tu­rat.” Mai mult, se jurau toti ca la serviciu sau in autobuz au auzit acelasi lucru. Din zece persoane daca gaseai doua care sa afirme timid ca vor aplica stampila in „cambuza”. Ba chiar se declarau si un pic nehotarate... Daca adunai toate in­ten­tiile de vot observai cu stupoare ca Traian Basescu nici nu mai conteaza in peisajul politic national (de „contextul” in­ter­na­tional ne-am lamurit, il stapaneste foarte bine). Bun, si a venit ziua alegerilor - surpriza mare! 5.000.000 la 5.000.000! Stai un pic, cum ramane cu intentiile de vot? Si ne mai luam de bietele institute de sondare a opiniei pu­blice...

Sa trecem la altceva. Presedintele in exercitiu al Romaniei a tinut o conferinta de presa chiar la Bruxelles, dupa o sedinta samantravata a celor din Uniunea Europeana. A spus ca este momentul ca statele membre ale Uniunii sa inceapa re­tra­ge­rea. Nu a trupelor din Afganistan, ci a facilitatilor acordate eco­nomiilor afectate de criza mondiala.

Colac peste pupaza, am aflat chiar ca pe noi ne-au pasuit un timp, ca mai avem vreme pana sa eliminam programul de sustinere a economiei! M-am uitat spre dreapta, spre stanga, am pus cateva intrebari, nimeni nu stia ce anume spune domnul presedinte. Program de sustinere? Facilitati? Unde? Cand? Economia romaneasca este mai aproape de faliment decat la sfarsitul anilor ’90, cand se furau bancile cu totul, iar birocratia a atins asemenea cote incat a devenit sufocanta. Multe companii se gandesc la anul viitor ca la un „capat de linie” si sute de mii de someri nu mai au nicio sansa.

Traim intr-o nebunie continua, dar discutam despre „sa­na­ta­te mintala” fara sa clipim. Oricine ne-ar analiza din afara si-ar lua diploma in neuropsihiatrie - nici nu e nevoie sa ne faca autopsia pentru a se lamuri ca avem o mare problema la „cutiutza”, se vede de la o... posta.

Logic, nu este bine sa-i ocolim nici pe politicieni, desi se vorbeste prea mult despre acestia. Este musai sa spunem ca unii dintre ei nu au nicio legatura cu bunul-simt. Vor sa intre la guvernare pentru ca, spun ei, „primariile din tara s-au sa­tu­rat sa nu mai primeasca fonduri pe motiv ca nu fac parte din... Putere”. Adica, din doua una, ori e democratie, dar atunci nu ne intereseaza, ori e dictatura banului, a bunului plac etc., etc.

Astea sunt principiile pe care vrem sa le lasam mostenire copiilor nostri? Vrem ca viitorul sa aiba barba si sa stea in semiintuneric? Ne dorim din tot sufletul o societate in care dialogul este scos in afara legii? Ne place sa avem mereu un inamic in fata, fie el si fals, doar pentru ca populismul suna bine? Sunt cateva dintre intrebarile la care as vrea sa gasesc un raspuns. Nu cred insa ca acest lucru va fi posibil. Nu atat timp cat mottoul acestei tari va fi „ipocrit, ireal, ciudat”.