Romania nu mai are mare lucru in picioare. Indiferent unde ne-am uita, vedem numai ruine - in economie, in protectia sociala, in infrastructura, in politica. Lista este mai lunga, m-as plictisi sa le insir pe toate. Nu cu multe zile in urma am vazut si un inceput de lupte de strada, conflicte care au incununat o campanie elec­to­rala plina de porcarii. Sentimentul general este ca traim din nou atmosfera anilor ‘90. Ura de clasa ar fi un bun exemplu in acest sens. Inainte de 1989, clasa muncitoare dorea moartea ca­pitalistilor. Dupa acest moment, raporturile s-au inversat, iar talpa tarii a intrat, incet-incet, sub opresiunea noilor burghezi. Multi ani, nimeni nu mai era egal cu nimeni. Doua extreme, am­be­le gresite, si asta pentru ca simtul masurii a fost atrofiat timp de 50 de ani de exponentii socialismului multilateral dezvoltat. Cand a spus Silviu Brucan ca ne trebuie 20 de ani ca sa intram in normalitate, ne-a mintit cu seninatate. Nu poti recupera 200 de ani de civilizatie ca Fat-Frumos calare pe Galbior-de-langa-soare. Mai mult, daca nu esti atent, la fiecare patru-cinci ani de pro­gres te poti intoarce oricand la stadiul initial, de larva de­mo­cratica. Ceea ce s-a si intamplat, iar un alt exemplu ar fi legat de pe­riculosul principiu „toata lumea sa fie egala cu toata lumea”. Poa­te, peste mii de ani, intr-o societate suficient de dezvoltata si res­ponsabila, autoreglabila din punct de vedere social, acest lu­cru sa fie posibil. Insa nu trebuie sa fii premier sau presedinte ca sa-ti dai seama de asta, ci doar un modest autor de science-fic­tion. In acest an, populismul a atins cote absolut naucitoare. „Pen­siile nesimtite” au fost cele mai infierate, culmea, de cei care le-au inventat. Niciun cuvant insa despre „costurile nesimtite” la auto­strazi, la repararea strazilor, la achizitionarea de masini si de consumabile. Oricum nu ar interesa pe nimeni, atat timp cat cri­za economica este cat un bloc de 10 etaje in mijlocul unui sat uitat prin pustiul Baraganului. Si, apropo de recesiune, tot mai multe voci se intreaba cat este criza si cat manipulare? Daca ne uitam pe statistici, se observa tot felul de cifre cel putin con­tra­dic­torii. Scaderile in domeniile de baza nu sunt tocmai dramatice sau cel putin nu ar trebui sa justifice blocajul imens in care ne aflam. Ca sa nu mai spunem ca economisirea a atins cote ne­mai­auzite pana acum un an... Nimeni nu pare sa-si puna in­tre­bari, nimeni nu pare preocupat de gasirea unor solutii, ca si cum acestea ar veni de la sine, cum ar fi odata cu sfarsitul campaniilor electorale. Nu stim daca unii patroni ar fi complici la asta, dar sunt chestiuni inca nelamurite - se renunta la forta de munca su­percalificata fara a-si pune intrebari legate de modul in care va mai fi posibila reluarea dezvoltarii odata cu sfarsitul recesiunii. Dar ce conteaza? Suntem acolo unde trebuia sa fim, din nou in 1989. Au trecut degeaba 20 de ani, degeaba pentru noi, nu pentru ei. Suferim in campaniile electorale exact asa cum se chi­nu­ie tifosii la meciul echipei favorite, nestiind ca jocurile sunt deja facute. Ca niste adevarati microbisti, ne agitam atunci cand vine vorba de politica sau economie, muncim mai mult, pe bani mai pu­tini, sau pur si simplu ne chinuim oricum pe salarii mizere pen­tru ca, nu-i asa, ne-am vandut tot timpul ca o tara ieftina. Nu ne putem strica taman acum renumele...

Stau si ma intreb, cum va arata tara asta peste inca 20 de ani? Vom fi ajuns in sfarsit in anul de gratie 2009? Traim la ne­sfar­­sit un ciclu care nu se va sparge in veci? Ar fi cea mai buna lo­­vitura de imagine pe care am dat-o vreodata, noi, romanii: sun­tem inventatorii masinii timpului. O putem vinde si altora, chiar daca la un moment dat se vor prinde ca merge numai inapoi.