Cred ca noi, romanii, formam o anti-tara. Suntem multi, dar in acelasi timp putini in ceea ce facem. Nu ne iese nimic, si asta de 52 de ani incoace.

Normalitatea este o stare care nu ne caracterizeaza. Nu ne fascineaza, nu ne aranjeaza. Suntem locul in care societatea civila s-a construit pe negatie, in care realizarile se trambiteaza pe… „tronsoane”. Inauguram bucati din aceeasi autostrada ani in sir, fara pic de rusine. Asistam neputinciosi la masacrele de pe sosele si ne bucuram ca noua nu ne-a sunat ceasul. Inca. Nu ne plac nici fondurile europene, ni se pare prea complicat sa le accesam. Si, in plus, Germania si Olanda ne roaga de mult timp sa le refuzam... La noi, pana si lupta impotriva recesiunii se duce cu un anti-program.

Cum altfel putem explica faptul ca se trimit oameni in concediu (cu sau fara plata) atat timp cat e nevoie de productivitate, de eficienta? E ca si cum am eradica gripa doar stand in casa, izolati de-a pururi. Se enerveaza vreun demnitar in fata unei aberatii atat de mari precum cea cu militarii din Afganistan care trebuie sa-si ia 15 zile de concediu fara plata? NU, pentru ca talibanii nu au vrut sa comenteze, „fundamentalistii” din Finante nici atat.

Nu ne intereseaza ca afacerile nu pot fi incurajate cu statistici mincinoase, cu promisiuni electorale ori cu cresterea fiscalitatii. Noi trebuie sa alegem intotdeauna calea cea mai complicata, cea mai grea, cea mai, cea mai. Traim intr-un stat in care pe primul plan sunt angajamentele fata de FMI, nu obligatiile fata de propriii cetateni. Ce daca scrie asta in Constitutie? Orice se poate interpreta sau, dimpotriva, dezinterpreta. Iar daca nu ne iese din prima, sesizam Curtea Constitutionala.

Nici patronii sau sefii de companii nu se simt foarte bine. Forta de munca a devenit o povara prea mare pentru ei, vad cum se transforma in blestem celebra sintagma „tara cu cea mai ieftina mana de lucru”.

Si asa mai departe. La 20 de ani de la evenimentele din decembrie 1989, se combate comunismul cu o ferocitate cel putin dubioasa. Bine, trec peste faptul ca in Romania nu a fost niciodata comunism, ci doar un jaf generalizat, cu ciocoii aferenti... Iar ca tacamul sa fie complet, „comunistii” sunt vanati tot de „comunisti”. Vom invinge! Categoric, nu se poate altfel! Se intreaba cineva asupra cui vom obtine victoria? Nu. Este un element mai putin important care poate fi ulterior trecut la „pierderi colaterale”. 

Traim in tara „mistoului”. Suntem convinsi ca a fi „spiritual fara limite” este cheia succesului, indiferent in ce pozitie ne-am afla. Seriozitatea este dovada unei prostii imense, un semn clar ca tupeul a devenit politica de stat. Este obligatoriu sa iei peste picior absolut totul, altfel scazi in ochii electoratului. Este obligatoriu sa arunci cu populisme inspre multime, sa invrajbesti, dupa care sa razi de inamicii statului. Care la o adica trebuie inventati. Cu orice pret. Nimeni din afara granitelor noastre nu mai intelege ce se intampla. Investitorii isi fac bagajele si le trimit in China, iar politicienii occidentali ocolesc Bucurestiul de parca ar fi un oras ciumat.

Cetatenii nostri cum se simt? Nu prea bine. Locuiesc doar intr-un loc in care preturile produselor si serviciilor sunt aliniate la „normele” europene, iar veniturile sunt de cinci ori mai mici decat „normele” salariale din Occident.

Ne vedem la vot. Sa pui stampila pe un buletin il costa pe statul roman patru euro.