In cazul in care preturile de transfer nu sunt stabilite corect, con­secintele sunt atat de ordin fiscal (prin ajustari si penalitati, riscul du­blei impuneri), cat si comercial (prin pierderea avantajului competitiv, sca­derea cotei de piata, pierderea opor­tunitatilor de dezvoltare continua si optimizare a parametrilor afacerii).

Pentru a veni in „sprijinul“ antreprenorilor care au relatii comerciale cu partile afiliate, Legislativul a publicat, in luna februarie a anului trecut, Ordinul nr. 222 din 08/02/ 2008 privind continutul dosarului preturilor de transfer. Prevederile acestui act normativ se completeaza cu liniile directoare privind preturile de transfer emise de Organizatia pentru Cooperare si Dezvoltare Economica si Codul de conduita privind documentatia preturilor de transfer, publicat in Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. C176/1 din 28 iulie 2006.

Preturile de transfer au in vedere preturile folosite in relatiile cu partile afiliate, preturile la care o intreprindere transfera bunuri (cor­porale) si proprietate necorporala sau furni­zeaza servicii.

Conform ordinului, persoanele juridice care desfasoara tranzactii cu persoane afilia­te au obligatia ca la solicitarea organului fis­cal competent sa intocmeasca si sa prezinte dosarul preturilor de transfer. La cererea organului fiscal si in functie de complexitatea tranzactiilor, contribuabilul trebuie sa furni­zeze si alte informatii.

Solicitarea de intocmire si depunere a dosarului se poate emite pe parcursul desfa­surarii unei inspectii fiscale generale sau partiale. Inspectia fiscala poate fi suspendata pana la depunerea dosarului.

Termenul de depunere este de cel mult trei luni calendaristice,  contribuabilul avand posibilitatea prelungirii termenului o singura data, cu o perioada egala cu cea stabilita initial. Prin solicitarea dosarului preturilor de transfer autoritatile incearca sa obtina partea cuvenita prin colectarea impozitelor sub juri­sdictia lor interna.

Din ce in ce mai multe tari au adoptat o legislatie privind preturile de transfer, autori­ta­tile incercand astfel sa obtina o parte din profiturile companiilor multinationale. Acest fapt este in contradictie cu mediul economic si complica procedurile autoritatilor fiscale, exi­stand riscul de dubla impunere pentru CMN.

Organele competente care pot solicita dosarul sunt: Directia generala de inspectie fiscala, Directia antifrauda fiscala, directiile generale ale finantelor publice judetene, Di­rec­tia Generala a Finantelor Publice a Muni­cipiului Bucuresti si Directia generala de ad­mi­nistrare a marilor contribuabili.

Principalul obiectiv in evaluarea preturilor de transfer este acela de a preveni pierderea unor impozite prin practicarea unor preturi artificiale provenite din transferul profitului in tari cu taxare redusa. Astfel de transferuri creeaza deseori probleme autoritatilor prin prisma fraudarii impozitului pe profit.

Analize recente privind comertul interna­tional arata ca un procent de 60%-70% din activitate are loc intre firme din cadrul ace­luiasi grup, dupa principiul „arm's length“.

Intocmirea dosarului preturilor de tran­sfer este utila atat autoritatilor fiscale, cat si actionarilor si managementului companiilor, datorita impactului asupra indicatorilor de performanta si durabilitate, deciziilor de investitii si dezvoltare, fluxurilor de trezorerie si obligatiilor fiscale.

In cazul in care preturile de transfer nu sunt stabilite corect, consecintele sunt atat de ordin fiscal (prin ajustari si penalitati, riscul dublei impuneri), cat si comercial (prin pierderea avantajului competitiv, scaderea cotei de piata, pierderea oportunitatilor de dezvoltare continua si optimizare a para­me­trilor afacerii).

Pentru elaborarea dosarului pretului de tran­sfer se efectueaza inventarierea tranzac­tiilor cu firmele afiliate, se calculeaza valoa­rea totala a tranzactiilor efectuate in decursul anului fiscal, daca exista documentatie la nivel de grup, decizia de elaborare a do­sarului. Codul Fiscal stipuleaza obligativitatea elaborarii dosarului la cerere, de catre contri­buabilii care desfasoara tranzactii cu parti afiliate, pentru a demonstra ca preturile sunt preturi de piata comparate cu preturile pro­duselor si serviciilor cu aceleasi carac­te­ristici.

Metodele acceptate de Codul Fiscal ce pot fi folosite de catre contribuabili la deter­minarea preturilor de transfer sunt cele accep­tate de liniile directoare ale OECD: metoda compararii preturilor, metoda cost plus, me­toda pretului de revanzare.

Metoda compararii preturilor reprezinta confruntarea preturilor in tranzactii controlate si necontrolate si necesita ca etalon acelasi produs sau un produs similar. Este utilizata atunci cand sunt identificate tranzactii comparabile.

Metoda pretului de revanzare porneste de la pretul la care un produs este achizi­tionat de la partea afiliata si este revandut unei parti independente. Pretul aplicat intre­prinderilor independente (pret de revanzare) constituie punctul de plecare.

In determinarea pretului de piata auto­ritatile trebuie sa aiba in vedere discounturile si reducerile de preturi care sunt acordate in anumite conditii de piata cum ar fi: sezo­na­litate si fluctuatiile cererii anumitor produse, uzura morala a produselor, politicile de marketing folosite in lansarea noilor produse, vanzarile de produse-test pentru familia­ri­zarea clientilor.

De obicei, Codul Fiscal va lua in calcul doar tranzactiile similare din punctul de ve­dere al: cantitatii furnizate, termenelor de plata, perioadelor de livrare, (termenele de onorare a comenzilor primite), precum si alte circumstante rezonabile care pot influenta preturile.

Metoda cost plus se bazeaza pe majora­rea costurilor principale cu o marja de profit corespunzatoare domeniului de activitate al contribuabilului.

Codul Fiscal nu stabileste ca prioritara o anumita metoda din cele prezentate, dar este preferata in determinarea preturilor de transfer metoda compararii preturilor, in conditiile in care pe piata sunt prezente bunuri si servicii cu caracteristici identice. Daca nu pot fi de­terminate preturi comparative (fie din lipsa bunurilor identice, fie informatiile sunt nesa­tis­fa­catoare), se va folosi metoda preturilor de revanzare. Daca nici aceasta din urma metoda nu este satisfacatoare, se va folosi metoda „co­stului plus“.

Pentru simplificarea procedurilor in ceea ce priveste preturile de transfer, Codul de Procedura Fiscala permite contribuabililor care desfasoara tranzactii cu parti afiliate sa se adreseze autoritatilor fiscale (ANAF) pen­tru a obtine un acord de preturi in avans. Ace­sta este un acord stabilit intre un contribuabil si administratia fiscala de care apartine pentru un numar fix de ani, care specifica meto­dele de determinare a preturilor de tran­s­fer pentru tranzactiile viitoare dintre socie­tati afiliate. Acordul este un act emis de ANAF pentru preturi pe cinci ani. Acordul care este solicitat la ANAF poate fi: unilateral, bilateral, multilateral.

Beneficiile unui asemenea acord sunt multi­ple: planificarea certa a investitiilor, cu­noasterea timpurie a tratamentului fiscal aplicat, stabilirea valorii de piata si se asigura evitarea dublei impuneri.

Potrivit H.G. nr. 529/2007, depunerea unei cereri pentru emiterea/modificarea unui acord este conditionata de achitarea, in lei, la cursul comunicat de Banca Nationala a Romaniei in ziua efectuarii platii, a tarifului de emitere/modificare, astfel: pentru marii contribuabili - tariful de emitere a acordului este in valoare de 20.000 de euro, iar tariful de modificare a acordului este de 15.000 de euro; pentru celelalte categorii de contri­bua­bili (mici si mijlocii) tariful de emitere a acor­dului este in valoare de 10.000 de euro, iar tariful de modificare a acordului este de 6.000 de euro.

Stabilirea valorii consolidate a tranzac­tiilor incluse in acord se efectueaza la data depunerii raportului privind modul de reali­zare a termenilor si conditiilor acordului.

Dan Lazar este Team Leader Moore Stephens Riff