Recent plecat din cadrul Universitatii Bucuresti, sociologul Catalin Zamfir (foto), doctor in filosofie si membru corespondent al Academiei Romane, explica intr-un interviu pentru „Financiarul” care a fost originea conflictului sau cu decanul Facultatii de Sociologie. De asemenea, el pune starea actuala a economiei romanesti nu numai pe seama crizei mondiale, ci si pe cea a startului gresit pe care l-a luat in 1990.

„Financiarul”: Domnule Catalin Zamfir, ati demisionat din cadrul Universitatii Bucuresti in urma unei dispute cu decanul Facultatii de Sociologie. Ati ramas directorul Institutului de Cercetare a Calitatii Vietii?
Catalin Zamfir: Sunt directorul ICCV si m-am mutat cu conducerea de doctorat, impreuna cu cei mai multi din­tre doctoranzii mei, la Universitatea de Vest din Timisoara.

Intr-o replica, decanul Facultatii de Sociologie, Marian Preda, spu­nea ca nu v-ati depus cererea de a preda dupa varsta de 65 de ani si ca, astfel, nu e vorba de demisie in cazul dvs. Cum comentati?
Legea le da dreptul membrilor Acade­miei Romane sa ramana in invatamant pa­na la varsta de 70 de ani. Nici in anii trecuti nu s-a pus o asemenea problema. Con­siderand tot ce am facut pentru so­ciologia romaneasca si pentru con­strui­rea Facultatii, ma asteptam ca dl Marian Preda sa ma solicite sa raman in Fa­cultate pentru ca aceasta are in conti­nuare nevoie de mine. Vad ca nu. Deci, considerand aceste ratiuni, depunerea demisiei a avut o legitimitate legala si mo­rala. Am demisionat ca un protest fata de politica dezastruoasa moral si profesional a conducerii facultatii.  

Care este originea conflictului dvs. cu decanul Facultatii de Sociologie?
Pana a fost ales decan, si cu suportul meu, m-am inteles bine cu dl Preda. Chiar in timpul studentiei sale l-am an­gajat ca cercetator la Institutul de Cer­cetare a Calitatii Vietii (era absolvent al Institutului Politehnic), l-am adus ca asis­tent la Facultate la Catedra de asis­ten­ta sociala. Aici a parcurs rapid toate trep­tele: asis­tent, lector, con­fe­rentiar, pro­fesor. Ca­tedra de asis­ten­­ta sociala l-a tri­mis la specializare in Anglia. Eu l-am propus ca prodecan cu care am lucrat opt ani.

Am lucrat foarte bine cu el in aceasta perioada si i-am acordat in­cre­dere si libertate in realizarea functiilor sale. L-am propus ca membru in multe comi­sii universitare nationale. Eu i-am fost si conducator la doctorat. Nu cred ca se poa­te plange ca nu l-am sprijinit me­reu. Ba mai mult. Atunci cand dosarul de profe­sor a fost respins de Comisia mi­niste­rului, impreuna cu unii colegi din facultate „ne-am pus obrazul” pentru a i se aproba pana la urma titlul de pro­fesor. Nu pot sa-mi explic atitudinea agre­siva pe care a avut-o dupa alegerea sa. Nu a fost niciun conflict personal. Dar unele lu­cruri au fost. Si, pentru ca ati ridicat aceas­ta problema, ma simt dator sa o explic.

1. Domnul ministru Miclea a produs un ordin cu o lista de 37 de persoane carora li se acorda titlul de conducatori de doctorat, fara respectarea legala: prezentarea unui dosar care sa demon­streze respectarea unor criterii de per­formanta mult superioare celor pentru titlul de profesor; votul in consiliul Fa­cultatii, votul in Senatul Universitatii si acordul Comisiei ministerului. Un ase­menea gest este unic in istoria siste­mului nostru universitar, motiv pentru care aceasta lista abuziva a fost numita de multi „lista rusinii”. Cand am aflat de lista eram inca decan, l-am chemat pe dl Preda si i-am spus ca regret ca el este pus intr-o situatie jenanta de dl ministru; si este jenant si pentru facultatea noastra de prestigiu pentru o asemenea incal­care abuziva a legalitatii si a traditiei uni­versitare. I-am sugerat sa pregateasca dosarul pentru conducator de doctorat si sa parcurga toate fazele. Eu i-am promis ca ii voi acorda tot sprijinul. Am crezut ca va aprecia sprijinul pe care voiam sa i-l dau pentru a rezolva cu onoare situatia. Am avut insa impresia ca l-am suparat foarte tare. A refuzat sprijinul promis, cu o motivatie socanta: „Eu stiu ca un cadou nu se refuza”. Desigur, pe langa surpriza pe care am avut-o, am fost pus si eu intr-o situatie foarte neplacuta. In „negocierile” cu co­legii de la minister, un argument im­portant pentru acceptarea dosarului destul de subtire de profesor a fost ca dl Preda nu solicita conducere de doctorat. Cu aceasta precizare, pana la urma, s-a aprobat dosarul de profesor. Am aflat ca acum dl Preda s-a numit el insusi direc­torul Scolii doctorale.
2.  Dl Preda a creat o sciziune in facul­tate, cu intimidari ale celor care au alte opinii. Cativa co­legi din alte uni­versitati se plang ca dl Pre­da pro­fita de po­zitia pe care o are la ARACIS si ii ame­ninta, presea­za asupra lor. Am aflat cu surpriza ca unii resimt o stare de teama. Cat am fost eu decan nu cred ca cineva a resim­tit vreo stare de frica. 
3.  A inlocuit climatul de democratie colegiala cu un stil de dictatura birocra­tica. Incalca legile si traditiile dupa propriul sau interes... Ce pot sa spun in final? Facultatea nu arata acum asa cum cred eu ca ar tre­bui sa fie o facultate si un climat aca­de­mic.

Politica blocheaza economia

Cum mai stau romanii cu calitatea vietii? Este mai buna decat anul trecut?
Romanii stau mult mai prost in acest an. Criza economica din Romania este mult mai profunda decat in majoritatea statelor europene. Ea se reflecta in cres­terea somajului, in scaderea salariilor, cresterea preturilor. Standardul de viata s-a resimtit masiv in partea a doua a anu­lui si nu exista semne de redresare. Dimpotriva, se pare ca in urmatoarele luni ale acestui an si in anul viitor vom asista la o inrautatire a conditiilor de viata.

Presedintele tarii, intr-un moment crucial de criza, in loc sa contribuie la stabilizarea guvernarii, o impinge intr-o criza continua a statului, aparent din ambitii pur personale.

Datele de la Institutul National de Statistica arata ca veniturile pe fa­milie au crescut fata de 2008, iar ponderea cheltuielilor a ramas cam aceeasi pe capitole. Ba chiar „romanului statistic” ii mai si ra­man niste bani de economisit lu­nar. Si atunci, unde ne-a lovit criza?
Datele INS referitoare la partea a doua a anului vor exprima cu siguranta scade­rea dramatica a standardului de viata.  

Potrivit studiilor europene, oame­nii isi doresc in primul rand o slujba buna ca premisa a unei vieti de calitate, iar romanii nu fac exceptie. Ce rol au celelalte alori - educatia, familia, relatiile interumane etc.?
Calitatea vietii nu se reduce la situa­tia economica. Societatea noastra trece printr-o criza profunda. Politicul are un rol decisiv in inducerea confuziei, in blocarea functionarii economiei, in func­tionarea tuturor institutiilor. Ne­mul­tu­mirea fata de situatia social-po­litica a tarii tinde sa devina un factor negativ tot mai important al deteriorarii calitatii vietii.

Oamenii sunt ingrijorati de de­clinul economiei si de incer­titudinea fata de pastrarea locurilor de munca si a veniturilor. Populatia este nemultumita pana la disperare fata de climatul poli­tic, care a devenit un factor distructiv al starii social-economice a tarii.
Greselile de dupa 1990

Sociologic vorbind, credeti ca o criza economica suprapusa unei perioade electorale ii poate deter­mina pe romani sa iasa din casa si sa mearga la vot? Ne intoarcem in anii ‘90, cand participarea la vot atingea cote de 70%-80%?
Ingrijorarea ii va impinge pe mult mai multi la vot. Dar dezamagirea si pasivismul induse de haosul politic ii va tine pe multi acasa. Credinta tot mai raspandita ca alegerile vor fi falsificate ii va demotiva pe multi sa mai mearga la vot. Vital ar fi totusi sa mergem tot mai multi la vot si sa fim foarte vigilenti pentru a descuraja posibilele tentative de falsificare a votului.

Au trecut 20 de ani de la caderea regimului comunist. Cum vedeti dvs. evolutia societatii romanesti? Unde suntem si unde ar fi trebuit sa fim? Dar daca facem o compa­ratie cu celelalte societati din zona, iesite de sub acelasi regim?
Dupa cel de-al Doilea Razboi Mon­dial, economia romaneasca si-a revenit in mai putin de 15 ani. Nu discut de alte aspecte. Un economist a scris o carte care de­monstra cu date ca „tranzitia a fost eco­nomic mai distructiva decat razboiul”.

Dupa 20 de ani, tocmai cand cre­deam ca ne-am revenit economic si in­tram intr-un proces de crestere rapida, ne-a disparut optimismul, confrun­tan­du-ne cu o criza profunda. Criza actuala a fost indusa de o criza mondiala, dar s-a cuplat si si-a amplificat efectele cu criza interna. Ea a scos in evidenta proble­mele structurale ale economiei roma­nesti: este nesanatoasa si vulnerabila.

Toate tarile europene foste socialiste si-au revenit cu mare greutate. Putem spune ca tranzitia in toate aceste tari si-a atins in principal obiectivele, dar cu un cost imens si rezultate mai mult decat modeste. Cu greu putem vorbi de un succes semnificativ. Este clar un succes, dar mediocru.

Tarile din Est, printre care si Romania, au prezentat rezultatele cele mai modeste: economii fragile si slab capitalizate, industria a cazut rapid si s-a dezechilibrat, iar agricultura se afla intr-o stare de degringolada. Sistemul po­litic a intrat intr-o criza profunda, iar justitia este departe de a functiona la parametri satisfacatori. Societatea traver­seaza o criza morala profunda. Nein­crederea reciproca a oamenilor, abu­zurile si coruptia afecteaza negativ starea de spirit.

Care este cauza mediocritatii tran­zitiei in tarile noastre? Surprinzator este ca un asemenea proces, de mare am­ploare, a fost obiectul unor analize superficiale. Parerea mea este ca trebuie sa cautam cauza principala a rezultatelor modeste ale tranzitiei in strategia care a stat la baza proiectarii tranzitiei in tarile europene. In primul rand, imaginea naiva a optiunilor politice care au stat la baza procesului de schimbare: priva­ti­zarea irational grabita, realizata irespon­sabil, fara a considera consecintele ne­gative; retragerea statului din dirijarea procesului de schimbare economica; credinta ca privatizarea „pe un leu” va duce la relansarea economiei care s-a dovedit complet eronata.

Efectele au fost mai mult coruptia si prabusirea econo­miei. Privatizarea multor intreprinderi nu a dus la insanatosirea lor, ci la dis­trugerea lor. Institutiile internationale care au dirijat procesul tranzitiei nu par a-si asuma partea lor de responsabilitate.

Cred ca singura noastra sansa este sa ne asumam responsabilitatea propriei noastre sorti si sa cutezam ca, in loc de certurile penibile si interminabile, sa analizam situatia reala si sa dezbatem directiile de iesire din criza si sa punem bazele unei dezvoltari sanatoase.