Activitatea de ocro­ti­re a sanatatii po­pu­la­tiei, ca pro­ducatoare de servicii publice in domeniul necomercial si fara profit al eco­no­miei de piata, contribuie nu numai la ameliorarea starii de sanatate a populatiei tarii, ci si la realizarea Produsului Intern Brut (oficializat in Europa prin SEC 93 si SEC 95), atat indirect, prin con­sumul de medicamente si aparatura medicala produsa de agentii economici din tara, cat si prin valoarea adaugata direct de catre prestatiile fortei de munca din domeniu, valoare care este egala cu suma salariilor platite din buget (deci, din banii incasati de la contribuabili) ori de catre Societatea de asigurari (ale carei fonduri sunt constituite din co­ti­zatiile asiguratilor), sau prin ta­xe­le platite direct de persoanele consultate sau tratate. Volumul total al cheltuielilor pentru ocro­ti­rea sanatatii depinde atat de nivelul de dezvoltare al eco­no­miei nationale, cat si de cres­te­rea veniturilor in bani ale po­pulatiei. Pana la inventarea siste­mu­lui de asigurari medicale, in toata lumea pacientii plateau direct medicilor sau asa-numitilor „ta­ma­duitori” costul consultatiei si al tratamentului. Cu toate ca era un sistem practic, era discri­mi­na­toriu, deoarece, pentru a putea apela la medic, pacientul avea nevoie de bani! Si astia lipseau! In Romania, de exemplu, statisticile arata ca in anul 1926 numarul salariatilor din sectorul industrial a fost de 213.000 per­soane si reprezenta doar 1,33% din populatia tarii, din care 78% traiau de pe urma agriculturii. In timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, dar si dupa, taranii romani cumparau de la ne­gus­tori sarea, petrolul lampant, chi­briturile si zaharul, prin schimb direct, „moneda” de schimb fiind oul de gaina si, in unele cazuri, gaina! Cam asa cum se poate vedea azi prin filmele documentare facute in Africa!

Odata cu revolutia industriala, omenirea a descoperit ca o stare buna de sanatate este nu numai o necesitate a oamenilor si a bunastarii generale, ci este o necesitate si pentru productia de bunuri si servicii. In partea a doua a secolului 19, social-democratii s-au facut purtatorii de cuvant ai acestei necesitati si au cerut proprietarilor din domeniul industriei si guvernelor sa se implice in gasirea unei rezolvari! Si aceasta a venit, culmea, din partea unui dusman al social-democratilor din acea vreme din Germania, cancelarul Bismark! In 1981, acesta a decis introducerea obligatorie a asigurarilor de boala pentru muncitori, an care este socotit azi ca data de nastere a statului social modern! Asa se face ca, din privilegiu al unei minoritati, ocrotirea sanatatii a devenit accesibila tuturor! Intre 1950-2000, speranta de viata a oamenilor a crescut mai mult decat oricand! Speranta de viata a romanilor a crescut de la 42 de ani in anul 1930 la 70 de ani in anul 1989, medie in care sunt incluse si minoritatile din randul carora romii aveau in anul 1942 o speranta de viata de doar 28 de ani! Multe boli precum tuberculoza, poliomelita, scorbutul, variola etc. au fost eradicate.

Devenind generala, ocrotirea sanatatii a luat un caracter public, din care cauza nu se mai poate face azi prin schimb direct si care sa mai fie in plus si cu profit (ca rezultat al concurentei de pe piata) pentru furnizorii de servicii. Si, cele mai importante motive care fac ca azi schimbul direct sa nu fie rational ar fi urmatoarele:

1. Din cauza caracterului aleatoriu al imbolnavirilor, este imposibil sa se stie care este, in timp si spatiu, necesarul de consultatii, tratamente si interventii chirurgicale;

2. Numarul de medici, de personal ajutator si de institutii de tip spital este direct proportional cu numarul de locuitori, dar mai este influentat si de starea de sanatate a populatiei, de nivelul ei de bunastare si de conditiile de clima si de altitudine;

3. Nu toata lumea are nevoie in acelasi timp de consultatii, tratamente si interventii de natura medicala;

4. Ca sistem care se practica prin contactul direct dintre pacient si medic, domeniul de circulatie al informatiilor necesare functionarii pietei este foarte limitat si nu ar putea exista decat in cazul unei concurente locale;

5. Costul ridicat al unora dintre prestatii (dializa, cancerul, inlocuirea de organe) face ca acestea sa fie inaccesibile tuturor locuitorilor tarii;

6. Deoarece prevenirea unor boli (cum ar fi SIDA, cancerul, tu­ber­culoza, sifilisul, boala Alzheimer, Parkinsonul etc.) si cercetarea stiintifica din domeniul medical necesita sume mari de bani, care le fac sa nu prezinte interes pentru sectorul privat de afaceri! Or, aceasta  inseamna ca statul nu poate fi dat de o parte si ca el trebuie sa continue sa se ocupe de problema! Profesorul Paul Samuelson, primul american lau­reat  al Premiului Nobel pentru economie (1971), considera ca statul, in calitatea lui de cel mai mare intreprinzator care exista in orice tara, si deci, are si cei mai multi salariati, are si cele mai multe obligatii in domeniul ocrotirii sanatatii;

7. Pentru ca piata sa fie functionala si in domeniul sanatatii ar fi nevoie ca intre furnizorii de servicii medicale sa existe o concurenta activa, ceea ce ar insemna ca prioritatea s-o reprezinte pretul cerut pentru consultatie sau tratament, si nu suferinta sau viata pacientului.

Cum rezultatele actului medical depind atat de o serie de conditii care scapa controlului uman si de reactia organismului per­soa­ne­lor tratate, dar si de abun­den­ta sau lipsa de mijloace, o abor­dare de tip piata ar scoate sis­te­mul in afara oricarei etici, iar ju­ramantul lui Hipocrate ar avea si pentru medici aceeasi impor­tan­ta pe care i-o acorda si macelarii! Legat de aceasta problema, exis­ta cateva exemple care va pot ajuta sa intelegeti mai bine de ce nu poate fi vorba de o piata func­tionala in domeniul sana­ta­tii. Din cauza neajunsurilor fi­nan­ciare si materiale (medicamente, medici, sali de operatii), in timpul Primului Razboi Mondial, Franta a introdus trierea ranitilor. In pri­ma categorie intrau ranitii care aveau nevoie de tratament me­di­cal. In a doua, ranitii care pu­teau supravietui fara tratament si, in a treia, ranitii care urmau sa moara mai repede sau mai tarziu, indiferent de tratament. Si pentru ca, in conformitate cu acel ordin de razboi, tratamentul era permis doar celor din prima categorie, medicul trebuia sa hotarasca cine moare si cine ramane in viata! Guvernul englez condus de Margaret Thatcher (1979–1990) a hotarat ca dializa bolnavilor de rinichi sa nu se mai faca dupa varsta de 60 de ani decat daca pacientul suporta costurile! Egalitate a sanselor, la fel ca in fabula „Cainele si catelul”! Si asta inseamna, dupa unii, omenie! Mai mult, in Raportul cu privire la dezvoltarea lumii, intocmit in 1993 de Banca Mondiala, s-a recomandat tarilor ca, in ceea ce priveste ocrotirea sanatatii, sa se puna accentul pe tratamentele care sporesc la maximum raportul dintre numarul anilor de viata salvati si fondurile utilizate!