Am fost loviti de „solutiile originale“ in democratia emergenta din Romania inca de la inceputurile ei. Faptul ca nu eram diferiti de alte piete emergente, ca nu aveam nicio calitate speciala fata de celelalte tari foste comuniste din Europa Centrala si de Est (ba dimpotriva, ne aflam in urma lor in multe privinte) nu i-a oprit pe liderii romani ai ultimelor doua decenii sa creada cu tarie - sau poate doar sa afirme public pentru a-si justifica lipsa de solutii eficiente de management - ca Romania este altfel decat alte tari.

Am aplicat astfel in domeniul politic si administrativ democratia originala, am parcurs o perioada prea lunga si dificila de tranzitie catre economia de piata, marcata si ea de solutii uneori nastrusnice de privatizare, restructurare ori management al companiilor.

Crearea Fondului Proprietatea este numai unul (sa speram ca printre ultimele) dintre aceste exemple negative privind solutionarea unor probleme comune ale fostelor tari comuniste. Fondul este construit pe aceeasi lungime de unda ca si „crearea“ Fondului Proprietatii de Stat si a Fondurilor Proprietatii Private. Din dorinta de a oferi o solutie „originala“ si aflata, in opinia mea, la limita legislatiei internationale privind dreptul de proprietate, partidele politice au inventat un Fond pe o structura inexistenta in economiile comparabile Romaniei.

Pe langa problema morala a constituirii fondului - prin care banii contribuabililor sunt folositi pentru pastrarea proprietatii, uneori private, la actualii actionari si recompen­sarea fostilor proprietari in actiuni -, intervine si problema tehnica: o asemenea construc­tie era greu de realizat in general, dar si mai greu de pus in practica de catre organisme create si conduse pe criterii politice... Astfel, initiativa legislativa a avut mari lacune inca de la inceput, prin crearea unei structuri complicate si comasarea unor active/actiuni la companii de stat, a caror valoare de piata nu era cunoscuta la momentul initial (si nu este nici acum).

Managementul structurii nou create a fost bineinteles impartit imediat pe criterii politice, astfel incat persoane despre a caror calificare in domeniul administrarii inves­titiilor si analizei financiare se poate spune doar cu indulgenta ca este mediocra au devenit administratorii a aproximativ 11 miliarde de lei. In acest fel, s-a dat o noua lovitura activitatii Fondului si s-au creat si premisele unei continue lupte pe functii, respectiv ale lipsei de continuitate in adminis­trarea afacerii. Mai mult, structura birocratica astfel creata a facut cel mai de asteptat lucru posibil: a tergi­versat listarea pe piata de capital a actiunilor pentru a prezerva manage­mentului privilegiile obtinute pentru cat mai mult timp.

Acum, dupa ce la presiunea actionarilor minoritari si a organismelor internationale privatizarea managementului nu mai putea fi amanata, s-a organizat, in fine, o licitatie pentru alegerea noului administrator, la care au participat firme deosebit de importante la nivel interna­tional.

A castigat Franklin Templeton Investments (nu vreau acum sa comentez daca este cea mai buna alegere dintre competitorii prezenti - cu siguranta insa este mult mai bine decat continuarea actualei stari de fapt) si a oferit sansa Romaniei ca macar in acest ultim moment sa fim priviti ca o tara civilizata membra a UE, in care guverneaza principiile de drept. Oricum, este putin probabil ca orice administrator ar fi fost ales sa reuseasca sa listeze actiunile Fondului pe piata de capital, in conditiile in care valoarea de piata a firmelor ce compun activele Fondului nu este cunoscuta cu precizie (evaluarile au fost realizate pe baza situatiilor financiare aferente anului 2007 in cel mai bun caz - un an de crestere economica puternica, iar capacitatea de analiza a evaluatorilor este cel putin indoielnica).

Mai mult, presedintele Consiliului de Supraveghere pare sa se opuna nominalizarii, pe criterii probabil politice, care ne pun cu siguranta intr-o situatie penibila in fata organismelor internationale. Pana atunci, exista o piata neagra a actiunilor detinute la Fondul Proprietatea, la care actionarii minoritari pot fi pacaliti din nou. O modalitate excelenta de spalare de bani si o reconfirmare a domniei arbitrarului in politicile eco­no- ­mice din tara noastra.


Din dorinta de a oferi o solutie „originala“ si aflata, in opinia mea, la limita legislatiei internationale privind dreptul de proprietate, partidele politice au inventat un fond pe o structura inexistenta in economiile comparabile Romaniei.


Oricum, este putin probabil ca orice adminis­trator ar fi fost ales sa reuseasca sa listeze actiunile Fondului pe piata de capital, in conditiile in care valoarea de piata a firmelor ce compun acti­vele Fondului nu este cunos­cuta cu precizie.