Situatia economica a Romaniei ultimelor luni reflecta o crestere spectaculoasa a numarului firmelor care se confrunta cu problema insolventei. In contextul economico-financiar global, se estimeaza chiar ca numarul celor care vor apela, in urmatoarele luni, la procedurile regle- mentate de Legea nr. 85/2006 a insolventei va creste de cateva ori, comparativ cu aceeasi perioada a anului trecut.

Intr-o asemenea situatie, problema principala a societatilor care recurg la aceasta varianta (si, in special, a celor care au calitatea de creditori) este sa opteze intre a solicita intrarea debitorului in procedura falimentului, cu consecinta ireversibila a disparitiei acestuia de pe segmentul de piata respectiv sau a accepta o reorganizare a activitatii acestuia.

In mod evident, interesul oricarui creditor care participa la procedura concursuala a insolventei este acela de a-si recupera creanta. In acelasi timp, nu este mai putin adevarat ca, indiferent de segmentul de piata pe care opereaza, orice creditor (care este, prin definitie, un participant activ pe acel segment de piata) are in vedere recuperarea rapida a creantei.

Insa, avand in vedere evolutia globala cu care se confrunta economia in prezent, credem ca orice asemenea creditor ar trebui sa aiba in vedere o repozitionare a prioritatilor sale economice. De ce spunem asta?

Pentru ca, intr-o perioada de crestere exponentiala a numarului firmelor care apeleaza la procedurile de insolventa (fie ca este vorba despre cereri de deschidere a procedurii formulate chiar de debitori, fie ca procedura se deschide la cererea creditorilor), orice creditor care opteaza pentru intrarea debitorului in faliment risca pierderea unui partener pe piata.

Este adevarat ca acest partener se afla momentan intr-o imposibilitate de a-si achita datoriile exigibile (scadente) cu fondurile banesti disponibile, dar oare nu ar trebui gandit un plan viabil de reorganizare a activitatii acestuia (in masura in care analiza situatiei economico-financiare a debitorului releva o sansa reala in acest sens)?

Subliniem acest aspect cu atat mai mult cu cat sumele pentru care se solicita deschiderea procedurii de insolventa de catre unii creditori reprezinta, majoritatea, creante mici in raport de masa credala in cadrul careia vor fi inscrise.

De asemenea, cele mai multe creante sunt negarantate, astfel incat creditorul respectiv, care, optand pentru un plan de reorganizare si-ar recupera creanta intr-un interval de timp rezonabil, va fi o mica parte a unui intreg (masa credala), cu o creanta ce nu-i permite nici macar sa figureze printre membrii Comitetului Creditorilor.

Acestea sunt motivele pentru care noi credem ca raspunsul trebuie sa fie afirmativ. Avantajele unui astfel de creditor sunt evidente: acesta isi va putea recupera creanta, potrivit planului de reorganizare, cu privire la care isi poate exercita controlul in procedura de insolventa si, in acelasi timp, va continua relatia comerciala cu un partener in piata.

Totusi, in acest caz, dezavantajul creditorului rezida in aceea ca recuperarea creantei potrivit planului de reorganizare poate dura o perioada mai lunga.

Dar, avand in vedere ca experienta practica demonstreaza in mod cert ca, pentru numeroase active pentru care au fost organizate procedurile de lichidare nu exista cerere (si, astfel, aceste active prin a caror vanzare s-ar realiza disponibilul necesar platii creantelor nu pot fi valorificate), credem ca recuperarea mai tarzie a creantei nu mai reprezinta cu adevarat un dezavantaj pentru creditor, ci o alternativa reala, uneori singura viabila.

Din aceasta perspectiva, se impune o reconsiderare a insesi notiunii si a importantei reorganizarii activitatii debitorului, cu atat mai mult cu cat chiar evolutia economico-financiara actuala impune o asemenea atitudine.