Astazi se implinesc 142 de ani de la instituirea leului ca moneda nationala. In data de 4 mai 1867 (22 aprilie, pe stil vechi), domnitorul Principatelor Romane, Carol I, isi vede transpus in realitate unul dintre primele acte menite sa modernizeze tara: „Legea pentru infiintarea unui sistem monetar si pentru fabricarea monedei nationale”, al carei proiect incepuse practic din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Legea monetara prevedea ca moneda nationala este leul, cu subdiviziunea sa, banul (1 leu=100 de bani). Se mai hotara baterea monedelor din aur de 5, 10 si 20 de lei, din argint de 50 de bani, 1 leu si 2 lei, dar si din bronz de 10, 5, 2 si 1 ban.

Sistemul monetar romanesc era bazat pe bimetalismul aur-argint, iar, dupa cantitatea de metal, leul era egal ca valoare cu francul francez, francul elvetian si francul belgian. Pe langa mandria de a conduce o tara cu moneda proprie, cel care urma sa fie proclamat rege 14 ani mai tarziu a urmarit si stoparea anarhiei monetare, adica a invaziei de monede straine care circulau pe teritoriul romanesc. De la incetarea emisiunilor nationale, numarul acestora a sporit continuu, de la aproximativ 20 in secolul al XVII-lea la aproape 90 in secolul al XIX-lea. Diferite ca aliaj si sistem ponderal, monedele straine transformasera circulatia monetara din Tarile Romane intr-un haos.

Adoptarea leului ca moneda nationala nu a fost un proiect simplu de realizat. In primul rand, Principatele se aflau nu numai sub dominatia Imperiului Otoman, ci si in vecinatatea Imperiului austro-ungar si a celui tarist. Ca atare, adoptarea unei monede nationale, simbol al suveranitatii, facea necesar acceptul acestora. Un accept care a fost obtinut de la Istambul in urma unui compromis: pe monedele de aur si argint trebuia introdus un simbol otoman, semiluna sau semiluna cu stele. Dar atat Guvernul, cat si Carol I, pretextand probleme financiare, au introdus in proiectul legii monetare executarea pentru inceput a monedelor din bronz, unde insemnele suzeranitatii otomane nu erau obligatorii. „In 1867, la Birmingham, in Anglia, se bat primii lei cu stema tarii, monede care au intrat in circulatie”, relateaza Dan Ilie, muzeograf in cadrul Bancii Nationale. Un an mai tarziu, au fost emise primele monede romanesti de aur, cu valoarea de 20 de lei, celebrul „pol de aur”, intr-un tiraj simbolic de aproximativ 100-200 de exemplare. Monedele purtau efigia lui Carol I, care se intitula „Domnul romanilor”. Inscrisul a atras mania Austro-Ungariei si a Rusiei tariste, care ocupau la acea vreme Transilvania si, respectiv, Basarabia, tari cu populatie majoritara de origine romana. Desi incarcat de semnificatie nationala, „polul de aur“ al lui Carol I nu a circulat, iar legenda spune ca din aceasta emisiune jumatate a fost facuta cadou, iar jumatate a fost ingropata in fundatia Castelului Peles. „Eu nu cred ca emisiunea din 1867 a fost pusa la temelia castelului. Cum constructia acestuia a inceput mai tarziu, inclin sa cred ca tirajul din 1883 a fost folosit in acest scop”, este de parere Dan Ilie.

Realizarea regelui Carol I si a Guvernului nu s-ar fi indeplinit totusi atat de repede fara stradaniile lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), care a inteles ca moneda nationala, adica dreptul suveran de a bate moneda, era un semn al independentei statului. Inca din primul an de domnie, Cuza incepe pregatirile, iar in 1860 este intocmit si proiectul legislativ ce stabilea ca se vor bate monede de aur, argint si arama, similare, din punctul de vedere al marimii, greutatii si titlului metalic, francului francez. In paralel, se incheie si contractul pe cinci ani cu monetaria franceza pentru baterea a 150 de milioane de piese. Dupa acelasi model, moneda ar fi trebui sa se intituleze „roman” (roumain). „Ion Heliade Radulescu atrage atentia insa ca denumirea de «roman» ar fi putut da nastere la confuzii, de genul «un bou costa trei romani», si a propus inlocuirea denumirii de «roman» cu «romanat», dupa modelul de titlu al ducatului”, explica muzeograful Dan Ilie. Din pacate, nici emisiunea de obligatiuni lansata pe piata franceza pentru finantarea baterii de moneda nu s-a concretizat, nici acceptul Inaltei Porti nu a fost obtinut, si ca atare primul proiect al lansarii monedei nationale esueaza. Aceeasi soarta au avut-o si celelalte doua, tot in timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Totusi pe vremea sa s-a batut moneda, prima in 1860, de bronz, de 5 parale, care nu a circulat, iar a doua, doar de proba, de „5 sutimi”, care purta efigia domnitorului si inscriptia „Alecsandru Ioan I”.

Stradaniile acestuia au fost finalizate la inceputul domniei lui Carol I, cand se alege si denumirea de „leu”, pentru ca populatia era familiarizata cu aceasta. Denumirea provine de la una dintre monedele semnificative care au circulat in regiune, inclusiv pe teritoriul Tarilor Romane, talerul olandez - leeuwendaalder. Emis in 1575, acesta era din argint, de dimensiuni mari, cantarind 25 de grame si avea desenat pe revers un leu ridicat pe cele doua labe din spate. De altfel, talerul olandez a inspirat si denumirile altor monede din regiune: leva bugareasca si lekka albaneza. Colonistii olandezi au dus moneda si dincolo de Ocean, pe teritoriul nord-american, unde a inspirat denumirea dolarului de astazi. Mai mult decat atat, chiar si dupa disparitia din circulatie a leeuwendaalder, pe la 1750, acesta a continuat sa fie o moneda  de referinta in Tarile Romane, similara cu una „de cont”, preturile continuand sa fie calculate in lei pana la 1867.

In 1870, in Bucuresti, la Sosea, se deschide Monetaria Statului, pe locul ocupat astazi de Muzeul Taranului Roman, care preia emiterea „polului de aur” si a leului de argint. Pana la sfarsitul anului, aici se bat 5.000 de piese din aur de 20 de lei si 400.000 de piese din argint de 1 leu, cu efigia domnitorului Carol I pe avers. Moneda de 1 leu, emisiunea 1870, este prima moneda romaneasca pe care apare denumirea de 1 leu. Interpretat ca o incercare de afirmare a suveranitatii Romaniei, acest fapt atrage protestele Inaltei Porti, iar Monetaria este nevoita sa opreasca productia. Monedele din argint prevazute in Legea monetara au fost executate in Belgia, iar portretul lui Carol I nu mai apare pe niciuna dintre ele. In anii urmatori, sistemul monetar romanesc avea sa fie intregit cu piesa de argint de 50 de bani (denumita „dupca” in Moldova si „bancuta” in Muntenia) si de cele de 2 si 5 lei. Practic, 1870 marcheaza inceputul unei perioade de mare apreciere a leului, care datorita schimburilor comerciale l-a adus printre cele mai puternice monede din lume. Aceste timpuri de glorie s-au sfarsit insa odata cu izbucnirea Primului Razboi Mondial.

Intre timp, confruntat cu lipsa de numerar, cauzata de Razboiul de Independenta, statul roman a pus in circulatie asa-numitele „bilete ipotecare”, cu scopul de a strange noi fonduri pentru inzestrarea armatei. Acestea au fost primele bancnote romanesti, sub forma unor bilete de: 5, 10, 20, 50, 100 si 500 de lei.

Dupa infiintarea Bancii Nationale a Romaniei, o institutie fundamentala pentru construirea politicii monetare a unei tari suverane, pe biletele ipotecare a fost aplicat un supratipar rosu, ele fiind retrase in 1888 si distruse prin ardere. Dupa 1890, emisiunile de monede romanesti au avut un caracter jubiliar. Un exemplu in acest sens este cea din 1906, care marca 40 de ani de domnie a Regelui Carol I. Piesa intrata in circulatie cu aceasta ocazie este prima moneda fractionata, de 12,5 lei. Chipurile suveranilor care s-au succedat au ramas intiparite pe aversul monedelor. Pe cele de 20 si de 100 de lei - aur, din 1922, apare efigia regelui Ferdinand, incununat cu frunze de laur, care aduce putin cu cea a imparatului francez Napoleon al III-lea. Chipul de copil al micului rege Mihai, de pe monedele de 5 si de 20 de lei, din 1930, va fi apoi inlocuit cu cel al tatalui sau, Carol al II-lea. Efigia regelui Carol al II-lea avea sa fie executata pe leii romanesti dintre 1930 si 1940.

In anul care a aruncat Europa in valtoarea Primului Razboi Mondial - 1914 - leul romanesc era o moneda deosebit de stabila, iar resursele de aur ale Bancii Nationale sporisera neincetat. Anii razboiului, cu cheltuielile lor imense pentru inarmare, cu evacuarea tezaurului BNR la lasi si apoi in Rusia, de unde nu s-a intors nici pana in ziua de azi, si cu dereglarea economica, au avut efecte dezastruoase asupra leului. In anii razboiului, cu Banca Nationala refugiata in fosta capitala a Moldovei, Ministerul Finantelor a emis la imprimeria Armatei cateva bancnote marunte, cum este cea de 50 de bani din 1917, avand desenat chipul regelui Ferdinand. Doi ani mai tarziu, leul romanesc se numara printre cele mai slabe monede europene. Tot atunci, statul roman a trebuit sa rezolve problema coroanelor austro-ungare si a rublelor rusesti care mai circulau inca in noile provincii ale Regatului Romaniei Mari. Aceasta situatie a facut ca moneda romaneasca sa nu mai poata reveni niciodata la valoarea si la prestigiul sau antebelice. Catre sfarsitul deceniului al lll-lea, leul traverseaza o criza, incheiata prin stabilizarea sa din februarie 1929. In continuare, succesiunea evenimentelor politice interne s-a reflectat pe monedele romanesti din acele timpuri. De exemplu, caderea regimului carlist, in septembrie 1940, a adus cu sine retragerea si topirea monedelor purtand chipul fostului rege Carol al II-lea. Aceeasi soarta au avut-o si piesele de 250 de lei, din argint. Batute in 1940, acestea aveau pe revers, intre cifrele 9 si 4, o discreta grila legionara si inscriptia „Totul pentru tara” pe muchie. Rebeliunea Legionara si inlaturarea Garzii de Fier de la putere, in ianuarie 1941, au dus la topirea imediata a acestor monede, care practic nu ajunsesera in circulatie.

Cel de-al Doilea Razboi Mondial, cu penuria de metal (in special nichel si cupru), destinat fabricarii armamentului, are repercusiuni si asupra baterii de moneda. Intre anii 1941-1944, sunt emise monede din zinc, de 2, 5 si 20 de lei, si din fier placat cu nichel, de 100 de lei. Totusi, situatia Bancii Nationale este infloritoare. Petrolul si granele livrate de romani Germaniei erau platite in aur si asa se face ca rezervele de metal pretios ale BNR au crescut considerabil in anii razboiului, ajungand la 240 de tone.

Trebuie mentionat in acest context anul 1945, momentul punerii in circulatie a unor medalii de aur, batute in 1944, intr-un tiraj de un milion de exemplare. Date in cadrul unui imprumut pentru refacerea nationala, medaliile au fost cunoscute sub denumirea de „cocosei”. Functionarii statului erau obligati sa contribuie fiecare cu 500.000 de lei, plus alti 15.000 de lei pentru medalie. Ulterior, comunistii au hotarat confiscarea „cocoseilor”, iar cei care se faceau vinovati de incalcarea acestei legi erau condamnati la cinci ani de inchisoare. Ghinionul celor care au incercat sa doseasca aceste medalii a fost faptul ca puterea comunista pusese mana pe listele de subscriptie din ’45.

Anii 1945-1947, care coincid cu instaurarea treptata a puterii comuniste in Romania, reprezinta o perioada de inflatie accelerata. Apar monede cu valori de 2.000, 10.000 si chiar de 100.000 de lei, si bancnote de 1 milion si de 5 milioane de lei.

In plus, Comandamentul Armata Rosie arunca pe piata, in cadrul rechizitiilor, bancnote proprii, fara niciun fel de acoperire, dar pe care Banca Nationala era obligata sa le rascumpere cu bani grei. Inflatia imensa generata in aceste vremuri s-a incheiat odata cu asa-zisa stabilizare din 1947, in fapt o masura cu un profund caracter antiburghez, menita sa confiste averi si sa ruineze negustorii si taranii.

Dupa 1948, moneda nationala continua sa reflecte prefacerile politice. La scurt timp dupa proclamarea Republicii Populare Romane, monedele purtand chipul regelui Mihai sunt retrase din circulatie. Vor urma, treptat, si celelalte, in paralel cu emiterea noilor lei comunisti. La 26 ianuarie 1952, se intreprinde o reforma monetara si sunt puse in circulatie noi monede si bancnote (1 leu nou = 20 lei vechi). Isi fac loc si noutati de inspiratie sovietica: piese de 3 bani (1952), de 15 bani (1960), de 3 lei (1963) - valori fara nicio legatura cu traditia monetara romaneasca. Monedele si bancnotele emise in 1966, la inceputul regimului Nicolae Ceausescu, vor circula pana la prabusirea comunismului, in 1989, si putin timp dupa aceea, tot mai devalorizate. Dupa 1990, moneda romaneasca a cunoscut o inflatie galopanta, redusa treptat dupa anul 1998. Redresarea economica si stavilirea inflatiei fac posibila, in 2005, denominarea leului, adica taierea a patru zerouri, astfel incat 10.000 de lei devin 1 leu nou. Masura adoptarii leului „greu” a intrat in vigoare la 1 iulie 2005. 

Drahma de la Istros (cca. 480 i.Chr.) este cea mai veche emisiune monetara din spatiul romanesc. Au mai circulat, in regiunile locuite de triburile geto-dacice, stateri si tetradrahme emise de Filip al II-lea, Alexandru cel Mare, Lysimach, drahme de la Apollonia si Dyrachium si tetradrahme batute de provincia romana Macedonia Prima si de orasul Thasos.  Sistemul monetar geto-dac apare prin imitarea combinata a diferitelor tipuri de monede grecesti de mare circulatie. Primele monede geto-dacice sunt datate in jurul anului 300 i.Chr., iar sfarsitul monetariei dacice este plasat in sec. I i.Chr. In secolul al II-lea i.Chr., in Dacia a patruns masiv denarul republican roman, fapt ilustrat de marele numar de tezaure descoperite. Dupa cucerirea Daciei, denarul imperial roman este moneda oficiala in noua provincie. Patrunderea monedei romane continua in spatiul fostei provincii Dacia si in zonele extracarpatice adiacente si dupa retragerea administratiei si armatei romane de la nord de Dunare (271 d.Chr.). In zorii Evului Mediu, moneda bizantina preia functia de instrument de schimb in tinuturile romanesti, rol indeplinit pana in secolul al XIV-lea. Dupa anul 1000, tot aici au inceput sa circule si monedele statelor suverane vecine.

Domnii romani, dupa obiceiul epocii, si-au exercitat dreptul de a bate moneda. Primele monede ale Tarii Romanesti, emise de Vladislav I Vlaicu (1364-1377), erau din argint si se numeau ducati - cele mai mari, dinari - cele mijlocii si bani - cele marunte. In Moldova, primele monede - grosii de argint - poarta insemnele heraldice ale domnului Petru Musat (1378-1394). Monetaria transilvaneana functioneaza de la inceputul secolului al XIV-lea, dar Transilvania a emis moneda proprie ca principat autonom sub suzeranitate otomana intre anii 1551-1690, apoi sub suzeranitate austriaca,intre 1690-1780.

Treptat, atat din motive economice, dar mai ales din cauze politice, domnii romani au pierdut dreptul baterii de moneda. 

Monede din singura emisiune numismatica din aur a regimului comunist. Batut la imprimeria Franklin Mint din SUA, acest tiraj marca 2.050 de ani de la crearea statului dac centralizat. In realitate, exprima dorinta lui Nicolae Ceausescu de a-i devansa pe bulgari care aniversasera cu putin timp in urma  o atestare istorica de numai 2.000 de ani. Emisiunea a avut 7.500 de piese, dar s-a dovedit un esec, colectionarii straini achizitionand doar 508 monede. De altfel, si conditia de a plati piesele in valuta a contribuit la insuccesul actiunii.

Monedele si obiceiurile legate de acestea au intrat de nenumarate ori in constiinta populara, care le-a asociat sintagme si zicatori transmise pana astazi. De exemplu, expresia „A-si aduce obolul”, adica a contribui intr-o mica masura in scop de binefacere, are ca punct central o moneda greceasca, egala in Antichitate cu a sasea parte dintr-o drahma, iar in perioada medievala, cu o jumatate de dinar. O alta sintagma, „A da ortu’ popii”, porneste tot de la o moneda medievala de argint valorand un sfert de taler, ortul. La randul ei, zicala „Si-a dat arama pe fata”, referitoare la persoanele care pana la urma isi dezvaluie adevaratele intentii, a avut ca punct de origine vremea falsificatorilor de monede confectionate din arama si acoperite cu un strat subtire de aur sau argint. Dupa o perioada de intrebuintare, metalul pretios disparea, iar la suprafata aparea arama banilor falsi.