Londra, inceput de aprilie 2009. In plina criza financiar-economica mondiala, reuniunea G20 doreste cu disperare sa gaseasca solutii care sa contracareze alunecarea economiei mondiale intr-o recesiune fara precedent. Presati de efectul de globalizare, membrii G20 ar trebui, recunoscand situatia exploziva in care se gasesc economiile lor, sa ajunga la un consens minimal. Consens greu, daca nu imposibil, de realizat. Din pacate, se vor confrunta doua modele bazate pe conceptii diametral opuse. Primul, cel interventionist american, promovat de Executivul lui Obama si modelul european, sustinut de presedintii Merkel si Sarkozy, care cere factorului politic sa puna ordine, sa reformeze si sa reglementeze sistemele financiar-bancare vinovate, in opinia lor, de aparitia crizei. Dupa ce a aruncat literalmente banii contribuabililor pe fereastra, pompand in bancile comerciale, in bancile de investitii, in firmele de asigurari si in colosii falimentari, producatori de automobile, peste 800 de miliarde de dolari, Executivul Obama nu prea poate sa dea inapoi. Gurile rele de prin birourile elegante ale firmelor de lobby din Washington DC spun ca vinovate pentru propensiunea spre „mila crestineasca” a statului american ar fi cele 18 miliarde de dolari cu care gulerele albe de pe Wall Street ar fi cotizat unde si cand trebuia la cheltuielile de campanie ale intregului spectru politic. Simpla barfa sau crud adevar, realitatea este ca, ignorand opiniile multor economisti de calitate, democratii si republicanii au acceptat ca trebuie sa se aplice in economia americana zicala deloc inteleapta: „Too big to fail”. Au facut-o insa pe cheltuiala contribuabililor, permitand ca responsabilii pentru construirea fatadei „potemkimiste” sa-si ia jucariile (salarii si bonusuri uriase) si sa plece, lasand in seama statului sa curete mizeria pe care au lasat-o in urma. Rezultatele acestui tip de demers nu se vad si ma-ndoiesc ca se vor vedea vreodata. Pietele financiar-bancare americane, atinse de moda „dereglementarilor” inca din anii ‘80, au luat de bune previziunile exagerat de optimiste care sustineau ca ciclul economic, alternanta neregulata a perioadelor de recesiune cu cele de expansiune economica au fost „imblanzite” si ca pietele lasate libere sa-si aleaga strategiile de investitii si apetenta pentru risc sunt capabile sa previna orice accident de parcurs. Economisti de renume ca Robert Lucas, profesor la Universitatea din Chicago, premiul Nobel pentru economie in 1995, sau Ben Bernanke, profesor la Princeton, astazi presedinte la Federal Reserve, se aratau foarte increzatori in aceasta idee. Se vede ca pana si capetele luminate pot gresi. Dupa ce a aruncat intr-o gaura neagra bani cu nemiluita, Executivul Obama pare sa realizeze, desi inca nu recunoaste explicit, ca avertismentul unui alt economist reputat, Joseph Chumpeter, da dreptate cerintelor de reformare a europenilor care preseaza - Sarkozy chiar ameninta cu parasirea reuniunii - atunci cand scrie: „Revenirea este sanatoasa doar daca vine din sine, caci orice resuscitare care nu se datoreaza decat stimularii artificiale va lasa neispravita o parte din ceea ce sunt chemate sa rezolve recesiunile si va adauga, peste o ramasita nedigerata de ajustare defectioasa, inca o nepotrivire care-i este proprie si care va trebui sa fie lichidata, amenintand astfel activitatea economica cu inca o criza si mai grava in viitor”.

Este limpede pentru toata lumea ca economia functioneaza intr-un context politic. Si, de aceea, mesajul pe care-l va lansa reuniunea G20 este esential. Daca tot trebuie sa trecem printr-o recesiune cu tot cortegiul ei de privatiuni dureroase, macar sa folosim aceasta ocazie pentru a curata si pune pe cale dreapta sistemele care, actionand stihinic, ne-au adus in aceasta situatie. Finantarea de la buget a creditelor si a activelor otravite nu este o solutie. Revenind la Romania, fereasca Sfantul de initiative paguboase de tipul trecerii catre o structura de felul AVAB-ului a tuturor mizeriilor adunate in banci, exemplele Bancorex, Banca Agricola fiind relevante in acest sens. Desi nu stim (nu inteleg de unde atata secretomanie) ce contine in amanunt acordul cu FMI-ul, pe surse se vehiculeaza ca ar exista, conditie preventiva, reinvierea unei institutii „avaboide” de trista amintire. Qui prodest? Sa platim cu totii escaladarea euforica din anii precedenti a creditelor cu buletinul si a celor ipotecare doar pentru ca, in competitia acerba pentru un segment cat mai consistent de piata, bancile comerciale au uitat de prudenta? Desi sunt multe, restantele la aceste credite nu sunt ingrijorator de mari. Cam un miliard de euro. Pe de alta parte, profilul comportamental al majoritatii debitorilor romani nu este cel al unor rau-platnici. Chiar si in conditii vitrege, romanul dator la banca face pe dracu-n patru sa-si plateasca, cum-necum, ratele. Inceput de aprilie, Londra, 2009. Reuniunea G20 se confrunta, fapt intrat in traditie, cu proteste masive, chiar violente. 35 de mii de oameni la Londra, intre 25 si 55 de mii la Berlin si Frankfurt, alte mii la Viena si Roma au scandat cu furie: „Nu vrem sa platim pentru criza voastra!”. Au perfecta dreptate. Tot ca de obicei, manifestatiile s-au terminat cu confruntari dure intre demonstranti si fortele de ordine. Acumularea de frustrari defuleaza prin violenta. Nu aprob in niciun fel uzul batei, lantului sau cocktailului Molotov ca argumente valide pentru sustinerea unei idei. Dar inteleg ca este peste masura de greu sa stai departe, linistit, sa plantezi un copac sau sa privesti cum creste... iarba verde de acasa.