ca romanii nu zambesc pe strada. Intr-o vreme nu faceau acest gest pentru ca erau prea apasati de tranzitie, apoi nu-l faceau pentru ca erau prea stresati, epuizati de munca, iar acum par coplesiti de frica.

Unii incearca sa mimeze relaxarea. Isi tot repeta si le spun si altora ca mai e putin si trece criza sau ca oamenii nu vor mai tine atat la bani atunci cand se vor obisnui cu situatia de criza si vor incepe sa traiasca pe langa ea. Totusi, multi au o atitudine schimbata si par ca practica un sport de autoaparare.

Fiecare om, in fata provocarilor vietii, a unor probleme sau a unui sentiment de nesiguranta, are o tendinta de autoaparare. Nu e neaparat fizica, ci tine mai mult de atitudine. De exemplu, cineva caruia ii este frica sa nu fie criticat adopta o atitudine distanta, impunatoare pentru a se proteja.

Alfred Adler, creatorul Psihologiei Individuale, a fost cel care a vorbit pentru prima data de „tendintele de aparare” ca fiind cele care protejeaza stima de sine de amenintarile solicitarilor venite din exterior si de problemele vietii. Alti psihologi au descris aceste tendinte ca adevarate mecanisme de aparare. Exemple de astfel de mecanisme ar putea fi:

De cele mai multe ori, atunci cand oamenii nu cunosc sau sunt nesiguri de ceva, ii acuza pe altii pentru a se apara. Vedem ce se intampla mai ales in plan politic, unde fiecare il acuza pe fiecare si de multe ori doar pentru a-si proteja imaginea.

Strategii de aparare pot fi: desconsiderarea altora, blamarea/acuzarea si vina. Aceste tendinte apara persoana de inferioritati, de stima de sine scazuta de vulnerabilitati.

Cand oamenii nu-i acuza pe ceilalti, se acuza pe ei si astfel se tin la distanta de asumarea unor sarcini ce pot esua. De exemplu, daca o persoana se acuza pe sine ca nu are destule cunostinte sau relatii sau e prea in varsta pentru a obtine un job, atunci nu mai trebuie sa incerce sa gaseasca si sa riste sa nu reuseasca. Sta acasa, sufera si cere toleranta din partea apropiatilor. Multi fac asta si pentru ca in trecut au avut un job important sau au castigat multi bani si nu pot depasi acum complexul de superioritate pe care si l-au creat in relatiile cu ceilalti.

Psihologul A.J. Clark descria patru tipuri de tendinte de aparare:

O persoana care apeleaza la astfel de solutii poate sa ajunga sa se alieneze, sa se instraineze de bunul simt comun si sa intre in atentia psihiatrilor ca nevrotica. Alexander Mueller, psiholog adlerian, scria: „Nevroticul nu se simte inferior, dar ii este foarte frica sa nu fie descoperit ca fiind inferior si sa nu fie capabil sa faca fata sarcinilor vietii.

Anumite trasaturi ale lui, precum evitarea, ezitarea, retragerea din fata sarcinilor dificile si frica de a pierde, au sens doar atunci cand le privim ca aparari ale stimei sale de sine”.

Atunci cand o persoana trece printr-o pierdere sau o suferinta mare, psihologii se gandesc la trei strategii de recastigare a starii de bine:

Sunt oamenii care s-au impacat deja cu gandul ca nu au ce face. Ceea ce se intampla este peste puterile lor. Totusi, intotdeauna exista optiune, chiar daca asta inseamna doar atitudinea pe care o pot adopta. O persoana poate sa aleaga sa planga pe umerii tuturor de soarta nedreapta sau poate folosi simtul umorului pentru a-si face prezenta printre ceilalti mai placuta.

Mai departe, schimbarea atitudinii poate imbogati viata persoanei. „Cea mai revolutionara descoperire a generatiei noastre este aceea ca oamenii, prin schimbarea atitudinii interioare a mintii lor, isi pot schimba si alte aspecte ale vietii”, a scris William James, psiholog si filosof, despre filosofia pragmatismului.

Aceasta idee a fost transformata intr-o teorie de Albert Ellis, parintele terapiei rational emotive. Dupa ce o viata intreaga a luptat sa dovedeasca veridicitatea ideilor sale, la 91 de ani s-a trezit inlaturat din boardul Institutului Albert Ellis, pe care el insusi il crease.

Doi ani mai tarziu spunea intr-un interviu: „Unele lucruri sunt rele, cateva sunt ingrozitor de rele si totusi, indiferent de ce ar fi, poti sa faci fata. Eu incurajez oamenii sa incerce lucruri care-i sperie si sa nu le pese daca sunt respinsi”. Pentru Albert Ellis, o viata semnificativa, fericita, era cea in care aveai scopuri de care insa nu te tineai prea strans.