1999 versus 2009 - Ajustarea este inevitabil

Romania este in momentul de fata la un punct de la care dezechilibrele economice trebuie ajustate. Principalul dezechilibru macroeconomic este deficitul de cont curent care a devenit total nesustenabil, atingand 14% din PIB. Probabil ca daca nu aparea criza financiara internationala, deficitul de cont curent ar mai fi continuat sa creasca. Inevitabil, la un moment dat s-ar fi produs insa o corectie. Problema este ca acest deficit nu se mai poate finanta in contextul actual in care  atragerea de surse de pe piata externa a devenit  aproape inaccesibila si foarte scumpa, facand inevitabila ajustarea deficitului extern in 2009.

Suntem, practic, la un moment similar cu episodul 1999, cand ne-am confruntat, de asemenea, cu o ajustare a deficitului de cont curent. Sunt foarte multe similitudini intre 1999 si 2009. Guvernatorul BNR spunea recent ca are un sentiment de „deja vu”. Si in 1998 se ajunsese la un nivel nesustenabil al deficitului de cont curent, care cumulat cu un varf de plata al datoriei externe, in conditiile unor rezerve internationale reduse, a condus la dificultati mari de finantare si la ajustarea deficitului de cont curent la niveluri mai sustenabile. Contextul international actual este unul similar, daca nu chiar mai dificil, in conditiile in care si in 1999 conditiile internationale erau, de asemenea, foarte dificile, dupa criza din Asia de Sud-Est, Rusia si Brazilia, plus conflictul din Iugoslavia. Ca si atunci, sentimentul investitorilor fata de pietele emergente era unul extrem de negativ, ceea ce facea practic inevitabila o ajustare a balantei de plati.

In plus, agentiile de rating au jucat si atunci, si joaca si acum, un rol important. Spre exemplu, Standard&Poor’s ne reducea ratingul de tara in 1998 la B- de la BB- in 1997, un nivel foarte scazut, denotand neincredere in capacitatea autoritatilor romane de a evita intrarea in incapacitate de plata externa, aratand practic un risc de aparitie a unor arierate in plata datoriei, lucru care in fapt nu s-a intamplat in cazul Romaniei. In plus, ratingul a fost mentinut scazut chiar si dupa ce problema a fost depasita cu succes si situatia s-a imbunatatit simtitor (ratingul BB- ne-a fost redat abia in 2003). De asemenea, FMI, printr-o politica care in final a fost sortita esecului (implicarea investitorilor privati in sprijinirea tarilor care se confrunta cu dificultati in plata datoriilor lor externe), alocase Romaniei o prima transa de 73 de milioane de dolari, dintr-un imprumut de 547 de milioane de dolari, dar a conditionat eliberarea urmatoarelor transe de contractare de pe piata externa privata a unei finantari in valoare de 450 de milioane de dolari.

Istoria se repeta. Agentiile S&P si Fitch ne reduc ratingul de tara sub investment grade, Romania fiind acum singurul stat membru UE in categoria „non-investment grade”, bazat pe analize in cea mai mare parte „pe langa subiect”, extrem de sumare si prost argumentate. Ceea ce nu li se poate reprosa insa agentiilor de rating, acum, este lipsa de incredere a lor in capacitatea autoritatilor romane de a gestiona situatia, mixul de politici economice fiind inadecvat si incoerent.

Am asistat, in plus, in ultima perioada la un atac speculativ esuat asupra leului, pregatit prin lansarea unor analize ale unor institutii nerezidente care propovaduiesc un cataclism in Romania. Analizele analistilor straini, de-a dreptul tendentioase pe alocuri, sunt in cea mai mare parte prost argumentate, unele dintre ele continand chiar cifre gresite.

Nu ne putem lamenta acum ca Romania are o vulnerabilitate mai mica decat a unor tari care au rating mai ridicat decat al nostru, chiar daca este adevarat. Problema este ca acele tari (a se vedea de exemplu Ungaria) au adoptat deja (desi fortat de FMI in cazul Ungariei) masuri de austeritate, de tinere sub control a cererii agregate. In acelasi timp, noi discutam inca de cresteri de salarii foarte mari si de posibile relaxari fiscale, ceea ce este exact ce nu trebuie sa facem. In conditiile in care avem nevoie de ajustarea deficitului de cont curent, nici nu incape discutia de masuri care sa stimuleze consumul si cererea agregata, pentru ca nu se mai poate finanta un astfel de comportament.

Total diferita acum fata de experienta anului 1999 (desi ignorat in multe analize) este pozitia Bancii Centrale, care este una mult mai buna, rezervele BNR fiind acum mult mai mari, oferind un grad de confort ridicat. Rezerva este acum mult mai mare decat insasi toata datoria publica externa. In plus, sectorul bancar este mult mai sanatos acum, creditele neperformante fiind relativ mici. In mod normal, cu politici economice adecvate, ajustarea ar trebui sa fie mai usoara acum decat in 1999.

Deficitul de cont curent va trebui ajustat din cauza conditiilor foarte dificile de finantare in pietele financiare internationale pe fondul crizei globale. Ce inseamna acest lucru in termeni simpli? Sa actionezi exact asupra cauzei care l-a generat, si anume asupra excesului de cerere. Am asistat ani de-a randul la un exces de cerere mare, la o cerere mai mare decat oferta interna, alimentata pe datorie si pe cresteri salariale mai mari decat cresterile de productivitate, ceea ce a condus la cresterea deficitului de cont curent. Evident ca, in contrapartida, acest deficit a avut intrari de capitaluri care l-au finantat. Problema se pune ca aceste intrari de capital nu mai pot fi asigurate si este nevoie fara niciun fel de intarziere de ajustarea deficitului, care in esenta inseamna reducerea excesului de cerere. Cum de cresterea ofertei interne pe termen scurt nici nu poate fi vorba, este absolut evidenta solutia: reducerea cererii agregate interne, de preferat a celei de consum si mai putin a celei de investitii. Practic, excesul de cerere este rezultatul exuberantei irationale, a unui consum exuberant, a unor cresteri salariale peste ceea ce poate economia sa asigure sustenabil prin cresteri de productivitate, si a unui dezechilibru intre putinta si dorinta. 

Indiferent de coloratura politica a viitorului guvern, prioritatea politicilor economice trebuie sa fie asigurarea unui mix mai adecvat de politici economice care sa permita ajustarea ordonata a deficitului de cont curent, fara sa aiba un impact foarte puternic asupra economiei. Continuarea dezinflatiei si asigurarea unei aterizari line a economiei nu se pot face decat printr-un mix de politici economice mai echilibrat, in care politica fiscal-bugetara si a veniturilor sa fie mai restrictive. Din cauza presiunilor foarte ridicate pe deficitul bugetar, orice guvern vom avea dupa alegeri, este aproape inevitabila o crestere a taxelor. In plus, cresterile salariilor vor trebui sa fie recorelate cu productivitatea, aceasta corelatie pierzandu-se in ultimii doi-trei ani in conditiile in care, desi productivitatea a crescut destul de mult (aproximativ 10% pe an), salariile au crescut mult mai mult (peste 20% pe an). Este aproape inevitabil ca productivitatea sa incetineasca, ceea ce face si mai dificila refacerea corelatiei, fiind necesar chiar un pact social in care societatea sa constientizeze ca nu se pot creste salariile in mod sustenabil decat in limita cresterii productivitatii. Altfel, corectia va fi facuta de piata printr-o inflatie mai mare si depreciere de curs care va reduce in termeni reali si in echivalent euro salariile pentru a reface corelatia fundamentala salarii-productivitate, cu costuri sociale foarte mari.

Fara indoiala ca ajustarea cererii agregate este dificila si dureroasa din punctul de vedere al economiei si, mai ales, din punct de vedere social. Fata de momentul 1999, acum venim dupa o perioada de peste noua ani de crestere economica continua, spre deosebire de 1999 cand economia era in recesiune, ceea ce poate face mai dificila ajustarea in conditiile in care comportamentul de consum este diferit. Ajustarea nu trebuie amanata pentru ca este relativ mai simplu de facut acum cand inca economia are o rata inalta de crestere, ajustarea consumului acum insemnand doar incetinirea cresterii lui si nu reducerea acestuia ca in 1999 (atunci consumul a scazut cu 2,5% fata de anul anterior, iar investitiile cu 4,8%).

Practic, trebuie ales dintre doua rele, solutia ajustarii prin reducerea excesului de cerere prin politici economice fiind raul cel mai mic. Alternativa este lasarea ajustarii la mana pietei, prin depreciere majora de curs de schimb si inflatie mare, ajustare care nu va fi nici pe departe ordonata, iar costurile vor fi mult mai mari.