Recenta apreciere nominala a monedelor din regiune - Polonia, Cehia, Ungaria - ne face sa ne indreptam atentia spre economiile acestor tari, prin comparatie cu economia noastra. Nivelurile actuale ale cursului de schimb ale celor trei monede reprezinta noi maxime istorice. Mai mult decat in Romania, aceste state au preferat sa faca in primul rand reforme structurale, sa investeasca in economia reala si sa ofere premise pentru cresterea productivitatii muncii. Datorita potentialului ridicat de crestere economica, s-a spus ca economiile emergente vor fi printre castigatorii crizei subprime. Prin urmare, putem defini cursul de schimb ca fiind pretul unei intregi economii nationale, privita atat din perspectiva evolutiilor prezente, cat si a celor anticipate. Niciun decident de politica economica nu poate ignora cursul de schimb atunci cand fundamenteaza un plan de actiune, o strategie. Deja au inceput sa apara comentarii ale reprezentantilor unor banci centrale (Zdenek Tuma - guvernatorul Cehiei, Miroslav Sincer - viceguvernatorul Poloniei), chiar zilele trecute, legate de influenta potentiala a evolutiilor recente ale cursului de schimb asupra deciziilor lor.

Declaratiile au fost o prima dovada de interventie verbala, amintind pietelor ca o apreciere nominala exagerata nu este de dorit. Dincolo de factorii fundamentali, aprecierea a fost sustinuta insa de majorarile de dobanzi operate de respectivele banci centrale in incercarea de a tine sub control ritmul de crestere al preturilor.

Presiunile inflationiste, generate in mare parte de factori de oferta (seceta din 2007, inflamarea pretului petrolului etc.), au facut ca inflatia sa depaseasca tintele fixate de autoritati. Trebuie retinut ca economiile respective au implementat un regim de tintire a inflatiei, care se bazeaza pe o regula (de tip Taylor) de ajustare a ratei de dobanda in functie de deviatia inflatiei de la o tinta stabilita. Cu alte cuvinte, presupune calibrarea instrumentului in functie de obiectiv. Cursul de schimb de obicei nu are un loc anume in ecuatia acestei functii de reactie, fie ca este privit ca deviatie de la o traiectorie de echilibru, dorita, fie ca variatie de la o perioada la alta, fie ca nivel absolut, tocmai pentru ca nu este obiectiv definit in statutul bancii. Stabilitatea financiara este intr-adevar un obiectiv, dar are o definitie destul de larga.

Fata de alte state ale lumii care au acelasi regim de politica monetara, tarile Europei Centrale si de Est trebuie sa tina seama de inca un lucru: perspectiva legata de adoptarea monedei unice. Prin urmare, cursul de schimb va trebui sa intre in ecuatie, cel putin odata cu mecanismul ERM II. Declaratiile de mai sus ne arata ca, de fapt, cursul de schimb intra oricum in functia subiectiva de reactie a membrilor din boardul bancilor centrale. Pot fi atinse doua obiective, unul legat de curs si altul - de inflatie, cu un singur instrument - rata dobanzii? In teorie nu este posibil. In practica, ar merita probabil putina atentie o idee simpla - concentrarea obiectivelor intr-unul singur: un obiectiv de apreciere reala pentru cursul de schimb. De fapt, trebuie sa recunoastem ca acesta ar deriva din strictetea criteriilor de la Maastricht si din obiectivul convergentei reale (presupune acceptarea unei aprecieri reale a cursului de schimb). Care ar fi premisele acestui regim de politica monetara?

Implementat dupa unul de tintire a inflatiei, ar beneficia de credibilitatea castigata de banca centrala in ancorarea asteptarilor agentilor economici si de reputatia asociata prognozelor bancii legate de dobanzi, inflatie, crestere economica. Dezavantajul l-ar constitui dificultatea definirii obiectivului si a comunicarii cu publicul.

Banca centrala isi va putea permite o libertate mai larga de abordare a obiectivelor (dat fiind passthrough-ul mare, o depreciere nominala duce la inflatie, dar in termeni de curs real variatia este mai mica). Obiectivele raman implicite, insa la fel de precise (incadrarea in criteriile de la Maastricht), iar in plus vor beneficia si de sustinerea celorlalte politici economice ale guvernului, prea putin responsabilizat intr-un regim de tintire a inflatiei.